Metropola

Am stat ceva timp până să mă decid dacă să pun povestea sau nu, dar am zic că nu am nimic de pierdut dacă o fac. Ficul îl am scris pe mai multe siteuri, aşa că nu vreau să se considere plagiat.
Ideea gravitează în jurul unei tinere de 15 ani care a crescut în lumea mafiei, fiind antrenată special pentru a putea duce tradiţia familiei sale mai departe. În urma unui gest nechibzuit, fata ajunge să fie trimisă departe de casă, însă nu scapă nici acolo de probleme. În tot acest timp, psihicul ei devine din ce în ce mai slab, până când, la sfârşit, cedează.



*METROPOLA*

Cap.I - " Răzbunare "



Linişte, singurătate şi... Roşu. Mult mult roşu, peretele, covorul, patul. Totul este învăluit în roşu, în sânge.

Vântul: pătrunde încet în cameră, mişcă roşul din geam, mişcă lenjeria de satin roşu. Culoarea nebuniei... roşul... Raţiunea este colorată în roşu; pierd controlul! Roşul mă învaluie.

Sângele se prelinge pe conturul umărului meu. E atât de cald, atât de ROŞU. Coboară. Coboară şi începe să picure pe satinul roşu, iar ochii mei privesc cu lăcomie dâra lăsată în urmă pe antebraţ. Duc mâna la gât, iar degetele lungi ating zgârietura roşiatică. " Noroc chior... " . Dacă glonţul ar fi trecut mai aproape, acum m-aş fi odihnit într-un coşciug sângeriu, la zece metri sub pământ. Ştiu, uneori sunt cam... sadică. Graniţa dintre raţiunea mea şubredă şi nebunia totală era atât de fragilă, atât de... efemeră; ca un fir de aţă: un fir de aţă roşie. Paradoxal, clipele mele de luciditate erau extrem de laconice şi se rezumau doar la eternul pistol auriu ce zăcea descărcat pe biroul din faţa mea. Minunatul obiect îşi extindea tot mai mult umbra, iar eu mă aflam tot în pat. Privesc tavanul; ce văd? Totul... Stelele, luna şi întuneric. Smoala, iadul, moartea; toate mi se perindă prin faţa ochilor. Ce anomalie bizară: iar este lună plină. Mereu şi mereu şi mereu este lună plină: când m-am născut eu a fost lună plină, când am învăţat despre "Imperiul Rosetti" , când am dat primul jaf, când a murit mama. Toate amintirile mele sunt legate de luna plină- chiar şi atunci când tata mi-a prezentat-o pe noua lui soţie, persoana pe care am urât-o şi o urăsc şi acum cu toată puterea.

Mă ridic. Doar simplul gând că acea nenorocită vrea să-i ia locul mamei mă înfioară şi mă dezgustă peste măsură. La dracu' ! Iar m-am indispus. Acea mizerabilă nu merita să fie nici servitoare, darămite doamna acestei case.Dacă ar fi fost după mine, ea ar fi zburat de mult din castel, împreună cu fraierul de tată al meu. Dar, deşi nu-mi place să recunosc, sunt neputincioasă. Nu pot să fac nimic în legătură cu cei doi. Dacă mama nu m-ar fi implorat să-l las în viată, acum eu aş fi condus totul, eu aş fi planificat fiecare mişcare a mafiei japoneze.

Privesc discret pistolul... Ţeava lungă, aurie, sclipeşte sub razele lunii, iar gloanţele din apropiere încep să se rostogolească. Unul cade jos... Mă apropiu şi îl ridic. Îi simt răceala, iar senzaţia pe care mi-o oferă acel contact chinestezic mă face să zâmbesc. Ating arma, o iau în mână, fixez glonţul şi o încarc. Aveam nevoie de ceva; de ceva care să mă poată aduce iar cu picioarele pe pământ. Nici măcar vechiul meu pistol nu mai putea să facă asta, dar atunci... Cine, sau mai bine zis: CE putea să mă trezească?... Ştiu. Ceva nou, inedit, indestructibil, la fel ca... El. Da, cu siguranţă el. Dar, există o mare problemă: nu ştiu unde l-a ascuns tata. Am nevoie de schiţe, de informaţii; trebuie să-l găsesc cât mai repede pe Donner. Pun vechea mea armă la loc, in cureaua fustiţei, după care ies în fugă din cameră. Unicul loc unde puteam găsi informaţiile necesare era biroul lui papa. Parcurg holul lung, după care cobor scările tâmpit decorate- un stil necunoscut mie, dar care îmi oferea certitudinea că ceva mai hidos decât el nu există. Ajung în sufragerie. Stilul gotic, pe care eu şi mama îl adorasem, dispăruse complet, iar acum parcă m-aş fi aflat într-o cameră de turtă dulce. Era cea mai stupidă schimbare pe care o făcuse cotoroanţa de când intrase în casa şi în viaţa mea. Arunc o ultimă privire grotescului aranjament, după care mă îndrept spre bibliotecă. Deschid uşa mare din stejar şi pătrund în încăperea prost luminată. Şemineul, ca un portal din flăcări, era înconjurat din toate părţile de cărţi. Deasupra lui, tabloul mamei privea cu superioritate totul, de parcă cea pictată ar fi fost vie. O analizez pentru câteva clipe plină de admiraţie, apoi mă îndrept spre rafturile din faţa mea. Studiez atent cotoarele vechi şi ponosite ale cărţilor, până când dau de cea pe care o caut. Ating suprafaţa rigidă, iar cu un zgomot scurt, mobilierul se dă la o parte, făcând loc unor scări din piatră. Încep să urc treptele, în timp ce în spatele meu trapa se închide. Bâjbâi pentru pentru un timp prin întuneric până când simt răceala clanţelor. Deschid uşa şi intru nonşalantă înăuntru. Lampa pitică ce era aşezată pe birou lumina sobru, iar perdelele erau trase. Privesc scârbită scumiera de pe măsuţa din dreapta mea, după care îmi continui drumul. Pe suprafaţa din lemn negricios erau împrăştiate o droaie de hârtii pline cu schiţe. Încep să caut cu interes printre ele, aruncându-le una câte una pe jos. Acum biroul este gol. Nu găsisem planurile. Eram frustrată, nervoasă şi... plictisită. Foarte plictisită. Privesc ciudat lampa. Becul rotund, gălbui, îşi arunca lumina leneş. Mă deranja. Mă deranja şi incomoda. Ochii mi se micesc, iar mâna îmi trece rapid peste obiectul sângeriu. Cu un zgomot scurt, lampa se sparge de podeaua rece. Cioburile transparente se împrăştie ca un val, iar câteva dintre ele îmi ajung la picioare. M-am privit o clipă în sticlă, după care scârţâitul prelung al uşii m-a făcut să mă întorc brusc.
- Hei, puştoaico! Ce cauţi în biroul lui şefu' ?

Vocea groasă şi răguşită- cu siguranţă din cauza tutunului- m-a făcut să mă încrunt. Bărbatul din pragul uşii, de două cât mine, mă privea atent. Deşi nu puteam să-i văd ochii, ştiam prea bine că studia cu mare suspiciune încăperea şi, implicit, pe mine. Se lăsă tăcerea. Nu îi răspunsesem la întrebare; nu aveam de gând să o fac. Până la urmă eu eram adevărata şefă. Trec trei minute. Nu se mişcă niciunul dintre noi. Este linişte; linişte şi întuneric. Mă săturasem să tot aştept. Nu aveam timp de pierdut. Trebuia să găsesc schiţele cât mai repede.

Cu un zâmbet ironic şi cu o privire ce-mi trăda dispreţul faţă de făptura din faţa mea, am început să vorbesc:

- Măi, măi! Oare nu eşti tu acel angajat al lui papa care mereu intră în bucluc şi care face de râs toată mafia japoneză?

Auzindu-mi insultele, bărbatul se apropie furtunos de mine şi, prinzându-mi brutal încheieturile, îmi răspunde pe un ton ofensat:

- Cine te crezi, puştoaico, de vorbeşti aşa cu mine?

Gata! Deja devenise insuportabil. Cum îşi permitea să mă atingă pe mine: moştenitoarea imperiului Rosetti? Îmi trag mâna şi, ducând-o la curea, scot pistolul. I-l aşez la tâmple şi trag... Un foc, o bufnitură, iar acum bărbatul era pe jos, probabil deja mort, într-o baltă de lichid roşu închis. Surâd. De când nu mai împuşcasem oare pe cineva? Nu ştiu; cred că trecuseră aproape...aproape trei ani. Şi totuşi, îmi cam pierdusem îndemânarea.

Deodată, simt că cineva mă priveşte. Mă întorc spre uşă, iar în prag îmi zăresc tatăl:

- Diva, scumpete, ce s-a întâmplat? mă întreabă acesta curios şi oarecum speriat.

- Păi, vezi tu, oricum nu era de folos! După părerea mea, ceea ce te încurcă trebuie să dispară; indiferent de mijloace.

A ridicat intrigat o sprânceană... Nici nu mă aşteptam la mai mult din partea lui. Nu a spus nimic; absolut nimic. Mă enerva. Ori eram eu proastă şi nu ştiam să fac conversaţie, ori tăcerea dintre noi era extrem de sugestivă. Ce voia: să mă pedepsească?! Să mă trimită în cameră?! Chiar ţinea neapărat să fie ridicol până la apogeu? Nu puteam să cred că era tatăl meu sau cel puţin vre-o rudă de-a mea.

M-am retras fără să comentez. O ceartă cu el era pur şi simplu inutilă. Înainte să-mi dau măcar seama, ajung în cameră. Mă aşez pe pat şi închid ochii. Instinctiv, mă gândesc la mama. Pielea ei ciocolatie, pletele ca de smoală; întunecate, şi ochii de culoarea onixului: două pietre preţioase care priveau cu superioritate în jur. Cu superioritate şi cu o oarecare răutate; o răutate sublimă. Deşi fizic nu semănam mai deloc, caracterul; privirea; ferocitatea erau prezente în ambele cazuri.

O, de ce a trebuit tu să părăseşti aşa de repede lumea oamenilor; lumea mea? De ce nu ai lăsat omenirea să se bucure de frumuseţea ta? De ce atunci când ai plecat mi-ai lăsat totul şi, totodată, nimic?

Zâmbete, veselie, lumină... Totul s-a pierdut în abisul îngheţat al vremii. Totul a fost uitat şi lăsat să se descompună; să dispară. Nici măcar amintirile nu mai există. Au pierit şi ele, odată cu zâmbetul tău; odată cu TINE. Mă adâncesc tot mai mult în propria-mi lume, acolo unde nimeni nu poate să intre, acolo unde adevărata "eu" îşi duce traiul şi supravieţuieşte cum poate. Moartea îmi dă târcoale în fiecare minut, iar amintirea ta devine difuză şi efemeră. Mă pierd în labirintul vieţii, aşteptându-mi resemnată sfârşitul, în timp ce corpul îmi stă pe loc, iar simţurile mele parcă aşteaptă pe cineva; pe cineva capabil să mă îndrume spre ieşire; cineva care să mă trezească. Din ziua în care ai murit îl aştept pe acel "cineva", iar el încă nu şi-a făcut apariţia; nu a dat dovadă că ar exista măcar. Şi dacă întradevăr nu există? Dacă sunt nevoită să găsesc singură drumul? Dacă îndrumătorul meu nu se află pe această lume? Atunci...Atunci CE mă fac? O să... o să mor? O să dispar şi o să fiu uitată, îngropată sub pământul rece şi umed? O să mă sting asemeni unei flăcări care atinge apa şi piere?

***

Deschid îngrozită ochii. Vechea mea cameră apare în cadrul meu vizual, în timp ce picăturile de transpiraţie se amestecau cu sângele din zona gâtului şi se prelingeau încet pe pieptul meu, ce se mişca în ritmuri alerte. Adormisem... Adormisem cu capul pe foaia ce o ţineam strâns intre degete. Fusese doar un vis; un vis ce-mi reflecta toate gândurile: eu, mama şi prăpastia dintre noi numită Moarte.


Sper că va făcut plăcere să citiţi şi aştept cât mai multe păreri. Ja**