Oglinzi de nisip[one-shots]

După cum spune şi titlul, aceasta este un topic de one-shoturi pe care le-am scris în timpul unor stări care mai de care mai diverse. Unele nu au o acţiune propriu-zisă, bazându-se mai mult pe sentimentele mele.
Primul shot este o provocare din partea unei foarte bune prietene şi una dintre cele mai bune scriitoare pe care le cunosc.


Statuile îngerilor


Priveşti, auzi, simţi, miroşi… Patru instincte pe care El ţi le-a dat şi de care depinzi mai mult de cât îţi poţi imagina.

Într-o fisură a timpului, cu un condei pictat de cerneală, pe o foaie ruptă dintr-un caiet învechit poveştile antice cu prinţi şi prinţese rămân în memoria noastră. Dar uneori basmele nu sunt ceea ce par, iar eroii se transformă în oameni. Oameni care percep durerea, oameni care rănesc şi sunt răniţi, care iubesc, urăsc, sunt confuzi sau nesiguri.

Slujitorii lui Dumnezeu ating mâinile slujitorilor umanităţii, iar ochii naivi de cuarţ se îneacă în privirile întunecate de onix.

Aceasta nu este o poveste cu zâne, o fantezie romantică şi siropoasă. Este o clipă din viaţă care schimbă, decide, smulge din monotonie. Ascultă, citeşte şi încearcă să înţelegi…
***

O bucată de catifea roşie, nişte mâini împreunate rugător şi un corp nemişcat în întuneric. În tăcere meditează cu atâta atenţie în faţa Lui. Îi place să stea acolo, în genunchi, relatând icoanelor fără viaţă tot ceea ce simte, ce vede, ce păţeşte. Nu este ea cea mai cuminte şi pioasă dintre surori, nu se osteneşte să asculte dimineaţa discursurile kilometrice ale maicilor “ mai mari în grad” , dar pentru El îşi face mereu timp. Ştie că doar aşa poate să se elibereze de existanţa pământească atât de durereoasă şi, deşi nu I se adresează cu Mărite, Îl respectă din tot sufletul. Îi vorbeşte ca unui prieten, ca unui confident care ascultă. Da, doar ascultă… Nu întrerupe, nu critică, nu compătimeşte, ci doar ascultă în tăcere secrete spuse cu atâta uşurinţă.

Buzele palide i se mişcă rapid, iar uneori se opresc subit, se arcuiesc într-un surâs inocent, în timp ce ochii aţintesc picturile agăţate pe perete. Vezi în ei lumină, o licărire jucăuşă. Parcă doar atunci se simte vie, când vorbeşte cu El. Se scufundă într-o mare de linişte şi calm, se adânceşte în abisurile cereşti. Din neantul negru al singurătăţii aude o voce caldă, hipnotică. Dar nu înţelege ce spune, ce strigă…

Un ciocănit la uşă o trezeşte violent din escapada spirituală, iar glasul de pe hol coincide ciudat de bine cu cel din imaginaţia ei. Brusc, realizează că a distins de mult acea rezonanţă joasă. Ridicându-se în picioare, pofteşte musafirul să intre. În prag apare o soră îmbătrânită de vreme, cu veşmintele cărbunii atingând în mod evident podelele. Fata nu se poate abţine să nu schiţeze un zâmbet, punându-şi pentru a mia oară acea întrebare retorică: Oare de ce mai trebuie să curăţăm pe jos, dacă oricum praful îl şterg robele astea?Femeia se încruntă, aruncându-i tinerei călugăriţe o privire usturătoare. Întotdeauna o deranjase libertinajul şi firea zburdalnică a celei din faţa sa, însă nu poate nega faptul că, dintre toate novicele, pe ea o îndrăgeşte cel mai mult.

Tuşind de câteva ori, maica stareţă vorbeşte:

- Soră Odette, este timpul să-i duci prea-sfinţiei sale părintele Provence raportul pe această lună. Nu uita să-l informezi în legătură cu micile incidente care au avut loc. Haide, grăbeşte-te, peste două ore se va servi cina, deci vreau să te întorci până atunci!

Raportul, sau carnetul de note- după cum îl numesc fetele- este ceea ce ai cataloga drept un portofoliu cu date legate de întâmplările care au loc în incinta mănăstirii, fie ele lucruri bune sau nu. Acesta trebuia trimis, în fiecare lună, conducătorului grupului de călugăriţe, preotul Henry Provence, iar mesagerul este, ca de fiecare dată, nou-venita Odette Wallance.

Luându-şi capa de pe pat, tânăra o urmează pe stareţă până la poarta principală. Afară, un vânt rece şi tăios scutura frenetic crengile copacilor uriaşi, timp în care soarele de foc alunecă sub linia orizontului. Privind cu spaimă pădurea tenebroasă, fata salută politicos şi încalecă pe cal. Avusese o presimţire nu tocmai plăcută asupra unei eventuale călătorii, de aceea refuzase toată ziua să iasă din cameră. Dar, cum de ce ţi-e frică nu scapi, acest lucru s-a dovedit a fi imposibil; azi era ziua aia. Plină de îndoială, porneşte vijelios spre culoarele labirintului verde, sperând ca totul să decurgă normal.

***

- Căutaţi cu grijă! Nu lăsaţi pe nimeni să vă scape!

Soldaţii se împrăştie rapid, la comanda tânărului cavaler şi conducător de oşti. Trăgând puternic aer în plămâni, bărbatul admiră triumfător parcela plină de leşuri, scăldată în sângele duşmanului. Deşi cofruntarea durase aproape toată ziua, nu se simte deloc ostenit. Oare enorma plăcere pe care i-o provoacă victoria răsunătoare este una dintre cauze? Poate… şopteşte amuzat, privind cu ochii săi ageri marginea pădurii. Deodată, o umbră difuză taie razele de soare cernute printre copaci, atrăgându-i atenţia.

- Acolo! ţipă, îndreptându-şi sabia spre tufişuri.

Camarazii săi năvălesc înspre locul indicat şi, după câteva minute insuportabile de aşteptat, se întorc împreună cu intrusul. O siluetă subţire, fragilă, acoperită în mătase neagră stă dreaptă, aşezată pe spinarea calului fantomatic. Cu fiecare metru parcurs inima Odettei se strânge din ce în ce mai tare… Respiră uşor, parcă temându-se să nu-i incomodeze pe acei călăreţi mătăhăloşi. Nu priveşte în faţă, nu vede cine îi va fi călău. Doar aşteaptă… Aşteaptă să audă un glas puternic, fioros ce-i va striga moartea. Încetul cu încetul, grupul se apropie tot mai mult de conducător. Acesta analizează intrigat noua prezenţă şi, după ce reuşeşte să distingă câteva trăsături ale feţei, se adresează războinicilor:

- Legaţi-o şi duceţi-o cu noi la palat! De mult nu am mai avut parte de un asemenea trofeu şi aş vrea să mă bucur din plin de el.

Fata ridică înspăimântată capul, iar în raza sa vizuală apare un bărbat în floarea vârstei, cu o căutătură uşor sălbatică, dar care însă nu-i ştirbeşte frumuseţea ispititoare. Nu ştie cum să reacţioneze, ce să facă. Ar vrea să se lupte, să încerce să scape, însă perechea de cărbuni lucioaşi o paralizează. O forţă invizibilă o împiedică să se zbată, să strige după ajutor. Oricum, cine ar putea să o ajute în aceste momente?! Nu-i rămâne decât să se supună şi să spere, în mod prostesc, la un final fericit.
Odată ordinul îndeplinit, oştirea porneşte spre castel. Drumul este lung, obositor pentru prizonieră. Nu vede nimic în jur, nopatea a înghiţit orice făclie de lumină, iar în zare parcă se disting, mai întunecate ca restul, turnurile de piatră. Contrucţia străluceşte sub razele palide ale lunii, emanând grandoare şi măreţie. Dar, oricât de frumoasă ar părea, este singuratică şi rece. Parcă auzi fiecare cărămidă cum plânge, sfâşiată de o durere nemărginită. Nu vrea căldură şi iubire, vrea viaţă! Vrea să simtă înăuntru pulsuri, vrea să audă inimi bătând. Râsete, voioşie, libertate…

Fără să realizeze, Odette se trezeşte într-o încăpere uriaşă, sumbră, în care se poate observa doar acel pat dreptunghiular acoperit cu un baldachin de saten. Este roşu şi fin şi îndeamnă la păcat… O respiraţie călduţă îi gâdilă ceafa, iar nişte mâini dibace îi desfac încet rochia. Închide ochii, în timp ce mintea sa înceracă să respingă totul, iar corpul doreşte mai mult. Se duce o luptă aprigă între raţiune şi dorinţa carnală. Dar parcă totul, absolute totul se aliază cu cea din urmă forţă… Fiecare por, fiecare picătură de sânge, fiecare scâncet. Acolo, într-un loc unde timpul s-a oprit, un înger este devorat de un demon… Strigă, dar nimeni nu aude. Loveşte, dar nimeni nu simte. Plânge, dar nimănui nu-i pare rău. Un cor de voci diafane, contorsionate, ţipete de plăcere. Urgia se termină atât de târziu!

După câteva ore ce s-au asemănat cu secole întregi, imaginea ei întinsă pe pat, dezbrăcată şi cu braţele deschise trezeşte în acel martor invizibil o urmă de milă profundă. Este ca şi cum ai fi spectator la momentul în care se frâng aripile unui fluture abia născut. O vezi cum se ridică tremurând şi, împleticindu-se, păşeşte spre fereastră. Îşi simte corpul greu, ca şi cum în loc de oase ar fi avut plumb, dar în cele din urmă se caţără pe pervaz. Nu mai are viaţă în ochi, sunt goi şi palizi. Un înger decăzut, un înger care a gustat din păcat. O dată… O singură dată şi aşa trebuie să rămână. Se aruncă spre cer, însă în loc să plutească, cade.


Mai bine să fii un înger al Purgatoriului, decât să fii un sclav al Iadului…


Sper că va plăcut şi aştept cât mai multe păreri/critici... Ja'

First here xD.
Ti-am citit one-shot-ul de ieri, dar nu am avut timp sa-mi spun opinia. In primul rand, vreau sa zic ca ador ultima faza cu Mai bine să fii un înger al Purgatoriului, decât să fii un sclav al Iadului… Mie imi place mai mult un sclav al Iadului O.O
Imi place ideea, mai ales actiunea, care i-a o intorsatura drastica. Imi pare rau pentru Odette, are un sfarsit trist, desi pot zice ca sfarsitul one-shot-ului este cam superficial... adica vrea sa zboare pe geam, dar isi da seama ca nu poate si cade... uhm... nu foarte satisfacator, dar trist. Este printre primele si putinele one-shot-uri care mi-au placut cu adevarat, de atatia ani O.O'. Aa... si titlul... este foarte frumos, dar nu inteleg daca este doar titlul acestui one-shot sau coincide si cu cele care vor veni? [Daca vor mai fii si altele in topic-ul asta] Anyway, good job xD.