**Spirite**

Ok, m-am hotărât să-mi public creatia cea mai mare, "Spirite", pe care am facut-o pentru cele mai bune prietene ale mele şi pe care, desigur, aş dori să o public cândva la o editură... Dar astea sunt doar vise :)). Aştept păreri şi critici desigur!
PS: Primul capitol este cel mai scurt...



<< So if you're asking me
I want you to know:
When my time comes,
Forget the wrong that I've done.
Help me leave behind some
Reasons to be missed,
Don't resent me
And when you're feeling empty
Keep me in your memory.
Leave out all the rest…>>

<< Aşa că dacă mă întrebi
Vreau ca tu să ştii:
Când va veni timpul meu,
Uită răul pe care l-am făcut.
Ajută-mă să las în urmă nişte
Motive să mi se poarte dorul,
Nu mă judeca
Şi atunci când te simţi golit
Păstrează-mă în memoria ta.
Lasă totul în urmă… >>


„Leave out all the rest”… O melodie absolut superbă de la Linkin Park. Acum, nu că asta ar fi vreo reclamă sau ceva, dar aceasta era melodia pe care ea o asculta.
Stând în pat, pe burtă, cu picioarele încrucişate în sus, asculta muzică, fredonând-o încetişor. Era o atmosferă perfectă… liniştită… până când telefonul mobil sună. Murmură o înjurătură, apoi se ridică de pe pat şi priveşte ecranul colorat al mobilului. Îşi dă o palmă peste gură. Răspunde.
- Kristeeeen, ce mai faci? Scuze că am răspuns aşa târziu, da’ ascultam muzică.
- Nu-i nimic! Vroiam să văd cum ţi-ai petrecut ultima zi de vacanţă, înainte să ne întoarcem în Iad. Adică la şcoală, pardon, completează ea râzând.
- Aaa… Păi… Ce să zic… La fel ca şi restul vacanţei. Cam plictisitor… Dar tu?
Discuţia a continuat cu râsete şi glume pe seama noului an de şcoală, primul an de liceu. Clasa a noua… Ce frumos sună! Însă… cine sunt aceste două fete? Asta e destul de simplu de aflat. Anny şi Kristeen au fost cele mai bune prietene încă din clasa întâi, când s-au întâlnit pentru prima oară în bancă. Cele două fete au fost de nedespărţit, până în clasa a patra, când o întâmplare le-a făcut să rămână împreună pentru totdeauna. Lumea lor era alcătuită doar din ele două şi… un secret.
Anny avea cincisprezece ani acum, boboc la liceu. Fiind o persoană ghinionistă de felul ei, locuia singură într-un apartament din L.A., plătit din fericire de părinţii ei, acum divorţaţi (nişte oameni destul de bogaţi din lumea business-ului). Numele întreg este Sebastian Anita Alice, dar Anny era cel mai folosit (Alice fiind al doilea nume dat de tatăl său, după bunica ei).
Kristeen avea tot cincisprezece ani, puţin mai mică decât Anny, dar cu o minte ageră şi sprintenă ca o gazelă. Locuia cu fratele ei, Jacob (ea îi spunea doar Jake, ca alint), într-un apartament de două camere, în mijlocul Los Angeles-ului.
Pentru ele nu exista nimic mai important ca prietenia şi micul lor secret. Destinul a vrut ca ele să se cunoască, şi se pare că acum le pregătea ceva mai mult.
- Uite, tre’ să închid. Vreau neapărat să ascult melodia asta. Mai vorbim pe Messenger, poate, mai târziu. Pa!
- Pa, Anny. Mi-e dor de tine…
- Da. Şi mie… răspunde Anny, după care închide telefonul şi-l trânteşte pe pat.
Din nefericire, melodia de la Linkin Park se terminase de mult, cum ea uitase să pună pauză pe Winamp, adică doar închisese sonorul, aşa că a început să caute alte melodii care să o încânte. Găseşte într-un final o muzică liniştitoare (aproape clasică) şi îşi pune de data asta căştile în urechi. O fredonează la început, până îşi dă seama că nu nimereşte niciun vers. Schimbă melodia cu una mai rapidă, dar se plictiseşte şi de următoarea.
- Las-o baltă. Mai bine mă pregătesc pentru mâine, gândi ea, oftând.
Şi aşa a început chinul pregătirilor pentru prima zi de liceu. După multe, multe probe de haine, machiaj, pantofi etc., reuşeşte cu greu ca în trei ore să aibă totul gata pentru dimineaţa următoare, dimineaţa în care trebuia să se trezească la ora şase şi jumătate (acum fiind ora unu). Dar era destul de obişnuită să adoarmă la astfel de ore…

<< So if you're asking me
I want you to know:
When my time comes,
Forget the wrong that I've done.
Help me leave behind some
Reasons to be missed,
Don't resent me
And when you're feeling empty
Keep me in your memory.
Leave out all the rest…>>

<< Aşa că dacă mă întrebi
Vreau ca tu să ştii:
Când va veni timpul meu,
Uită răul pe care l-am făcut.
Ajută-mă să las în urmă nişte
Motive să mi se poarte dorul,
Nu mă judeca
Şi atunci când te simţi golit
Păstrează-mă în memoria ta.
Lasă totul în urmă… >>

[buna ideea, aceea de a pune astfel de versuri ce poti spune ca definesc anumite capitole]

„Leave out all the rest”…
O melodie absolut superbă de la Linkin Park. Acum, nu că asta ar fi
vreo reclamă sau ceva, dar aceasta era melodia pe care ea o asculta.
Stând
în pat, pe burtă, cu picioarele încrucişate în sus, asculta muzică,
fredonând-o încetişor. Era o atmosferă perfectă… liniştită… până când
telefonul mobil sună. Murmură o înjurătură, apoi se ridică de pe pat şi
priveşte [timpul folosit, hotaraste'te!] ecranul colorat al mobilului. Îşi dă o palmă peste gură.
Răspunde.
- Kristeeeen, ce mai faci? Scuze că am răspuns aşa târziu, da’ ascultam muzică.
- Nu-i nimic! Vroiam să văd cum ţi-ai petrecut ultima zi de vacanţă, înainte să ne întoarcem în Iad. Adică la şcoală, pardon, completează ea râzând.
- Aaa… Păi… Ce să zic… La fel ca şi restul vacanţei. Cam plictisitor… Dar tu?
Discuţia a continuat cu râsete şi glume pe seama noului an de şcoală, primul an de liceu. Clasa a noua… Ce frumos sună! Însă… cine
sunt aceste două fete? Asta e destul de simplu de aflat. Anny şi
Kristeen au fost cele mai bune prietene încă din clasa întâi, când s-au
întâlnit pentru prima oară în bancă. Cele două fete au fost de
nedespărţit, până în clasa a patra, când o întâmplare le-a făcut să
rămână împreună pentru totdeauna. Lumea lor era alcătuită doar din ele
două şi… un secret.
Anny avea cincisprezece ani acum, boboc la
liceu. Fiind o persoană ghinionistă de felul ei, locuia singură într-un
apartament din L.A., plătit din fericire de părinţii ei, acum divorţaţi
(nişte oameni destul de bogaţi din lumea business-ului). Numele întreg
este Sebastian Anita Alice, dar Anny era cel mai folosit (Alice fiind
al doilea nume dat de tatăl său, după bunica ei).
Kristeen avea tot
cincisprezece ani, puţin mai mică decât Anny, dar cu o minte ageră şi
sprintenă ca o gazelă. Locuia cu fratele ei, Jacob (ea îi spunea doar
Jake, ca alint), într-un apartament de două camere, în mijlocul Los
Angeles-ului.
Pentru ele nu exista nimic mai important ca prietenia şi micul lor secret. Destinul a vrut ca ele să se cunoască, şi se pare că acum le pregătea ceva mai mult. [nu prea sunt o amatoare a dezvaluirii complete de catre un autor intr'un fic, insa nu putem spune ca e rau. Ar fi fost poate dragut daca ai fi adus aceste detalii, in special cele despre firea lor, pe parcurs, ci nu la gramada]
- Uite, tre’ să închid. Vreau neapărat să ascult melodia asta. Mai vorbim pe Messenger, poate, mai târziu. Pa!
- Pa, Anny. Mi-e dor de tine…
- Da. Şi mie… răspunde Anny, după care închide telefonul şi-l trânteşte pe pat.
Din
nefericire, melodia de la Linkin Park se terminase de mult, cum ea
uitase să pună pauză pe Winamp, adică [exprimarea ><] doar închisese sonorul, aşa că a
început să caute alte melodii care să o încânte. Găseşte într-un final
o muzică liniştitoare (aproape clasică) şi îşi pune de data asta
căştile în urechi. O fredonează la început, până îşi dă seama că nu
nimereşte niciun vers. Schimbă melodia cu una mai rapidă, dar se
plictiseşte şi de următoarea.
- Las-o baltă. Mai bine mă pregătesc pentru mâine, gândi ea, oftând.
Şi
aşa a început chinul pregătirilor pentru prima zi de liceu. După multe,
multe probe de haine, machiaj, pantofi etc., reuşeşte cu greu ca în
trei ore să aibă totul gata pentru dimineaţa următoare, dimineaţa în
care trebuia să se trezească la ora şase şi jumătate (acum fiind ora
unu). Dar era destul de obişnuită să adoarmă la astfel de ore…



Spre deosebire de celalat fic, intr'adevar, se observa faptul ca acela a fost scris la o varsta, sa'i spunem, mai frageda.
Ar trebui sa ai grija mai multa in anumtie parti cu exprimarea, de asemenea, sa accentuezi importantul, sa lasi la o parte pa-paurile si de ce nu, sa dai si ceva echivoc ficului, sa nu'ti dai cartile pe fata chiar din primul capitol.
Ai parti ce'ti promit destule, insa se mai iveste cate un dialog sau o parte mai neinteresanta care strica tot.
Nu am observat mare lucru ca si poveste din acest capitol, as putea doar sa nu trec cu vederea fata de legatura stransa dintre cele doua.
Ah, inca ceva! Scrie cuvantul complet, chiar daca pe personaj nu il preocupa limbajul.
Exemplu: da' - dar
Sunt curioasa de ce va urma..iti astept nextul ^^

Arigatou, BlitzZMay!! Si apropo, am folosit apostroful pentru ca vreau sa subliniez faptul ca sunt adolescente si felul in care vorbesc, iar in privinta timpului verbelor, cam ai dreptate... Dar... Iata si capitolul 2:



Următoarea zi începeam în sfârşit liceul. După un an de tortură în clasa a opta, urma probabil un altul, în care toţi să mă arate cu degetul, să mă bârfească pe la spate, iar apoi să pretindă în continuare că îmi sunt prieteni. Oare de ce… Păi, asta pentru că sunt mai specială, diferită. Şi nu, nu sunt o ciudată. Dar oricum, nimeni nu scăpa din mâna mea fără vreo înjurătură pe sub mustăţi şi o ameninţare, uneori… puţin cam scăpată de sub control.
Şi iată aşa, a venit şi ziua „mult aşteptată”. M-am ridicat din pat plictisită şi m-am îmbrăcat pentru a „întâmpina cu braţele deschise” noul liceu. Eram foarte sarcastică în dimineaţa aceea.
Ajunsă la şcoală (un liceu cu fiţe, după părerea mea), mi-am scos Mp4-ul din buzunar şi am început să reascult melodiile mele preferate. Pe lângă cărţile de care nu mă dezlipesc niciodată, muzica este mâna mea stângă, dreapta fiind, evident, cărţile. M-am sprijinit cu spatele de un copac aflat în curtea şcolii, holbându-mă la fiecare persoană ce-mi trecea prin faţă. Erau atât de mulţi boboci atunci, încât îmi era imposibil să-mi dau seama care erau colegii mei. Am observat că toţi se cunoşteau între ei, numai eu eram singură. La fel ca întotdeauna. Şi cu siguranţă nu avea să vină vreunul din ei, întrebându-mă inocent: „Tu eşti Crystal cumva? Am mai auzit de tine! Eu sunt…” Nu, desigur că asta nu se va întâmpla.
Deodată, toţi şi-au îndreptat privirile către un perete al şcolii. Cum eu încă aveam căştile în urechi, nu înţelegeam de ce priveau cu atata interes peretele ăla. Apoi, am observat că ascultau cu atenţie ceva. O boxă de culoare gri vibra sub influenţa unor cuvinte pe care eu nu le auzeam. Mi-am dat căştile jos şi am asculatat şi eu, indiferentă. După tonul vocii, părea să fie directorul, care ne invita în curtea interioară pentru marea deschidere. Ştiam ce va urma. Cum s-a terminat ultima propoziţie a acestuia, toată marea de oameni s-a îndreptat spre cele două uşi de la intrare minuscule (în comparaţie cu cât ar fi trebuit să fie). Am stat în jur de zece minute până să ajung într-un final în faţa lor şi să intru în marea sală, care se presupunea că era holul principal. Avea cel mult douăzeci de metri înălţime şi cel puţin o sută în lăţime şi lungime… Peste alte zece minute, am reuşit să străbat sala (mă rog, holul) şi să ies în curtea interioară. Acolo, altă mare de oameni. Ştiam că avea să dureze mult, aşa că m-am mulţumit să stau de-o parte, lângă un perete mai liber. Începuse să mi se facă frig, deşi strălucea un soare frumos pe cer. Mi-am strâns geaca de piele pe corp şi mi-am încrucişat picioarele, ca să nu mai simt vântul trecând prin materialul subţire al blugilor de vară. Mi-am tras şapca bleo mai în faţă şi am aşteptat să înceapă lungul discurs al directorului.


Eram cu Kristeen, sprijinite de o bară de la „construcţia” ce ţinea coşul de baschet al şcolii. Discuteam verzi şi uscate, despre oricine şi orice. În faţa noastră se întindea oceanul multicolor de liceeni, care mişunau de colo colo, fără o direcţie sau vreun motiv anume, zâmbind încontinuu şi vorbind cu alţi colegi. Începusem să mă plictisesc grozav, când în sfârşit noul director a început să vorbească.
- Dragi elevi, mă bucur să văd că şi anul acesta liceul nostru primeşte un număr mare de copii dornici să înveţe, dornici să descopere ce are de dat „chestia” (aici se stâmbă ciudat) asta pe care noi o numim viaţă… Sper să aveţi cu toţii, mai ales bobocii noştri (se uită în direcţia noastră, mai în spate), un an cât mai perfect cu putinţă, la fel ca şi prestigiosul nostru colegiu, cu note cât mai mari şi… Să vă comportaţi ca atare! completă el, ridicând puţin tonul vocii, şi aşa destul de răguşită. Acum vă invit să păşiţi în minunatul nostru liceu, pentru a vă procura manualele şi orarele necesare. Vă doresc o zi bună în continuare!
La fel cum mă aşteptam, m-am plictisit şi mai tare ascultând pălăvrăgelile lui despre „prestigiosul liceu”, deşi nu mă aşteptam să dureze atât de puţin. Şi mai cred că el se dă a fi un om amuzant, ceea ce mie nu mi se pare deloc. Oricum, se părea că ţinea într-adevăr mult la liceu. Era clar un lucru: aici aveau reguli foarte stricte. Gata cu chiulitul, cu ieşitul în timpul orelor de curs din şcoală, cu absenţe motivate aiurea-n tramvai… Am oftat. Kristeen se uita la fel de plictisită la directorul care acum părăsea curtea. Ne-am îndreptat încet spre uşa ce dădea în holul principal (de care am rămas total mirată când am intrat prima dată) şi am mers după ceilalţi colegi. Am ajuns într-o altă sală, mai mică de data asta, şi am aşteptat cuminţi să ne primim cărţile şi orarele. Am început să casc zgomotos. Cinci ore şi jumătate de dormit nu făceau bine, când a doua zi urma să mergi la liceu. Am mai căscat o dată, punându-mi, politicoasă, mâna la gură.


Ei bine, doar asta mai lipsea… După ce că venisem doar cu o gentuţă roşie de mână şi telefonul în buzunarul blugilor, acum trebuia să mă mai şi car cu o duzină de cărţi! Îmi plăcea să citesc, nu zic nu, însă cele de aventură sau de dragoste, nu manualele şcolare!!
A trebuit să mă conformez şi le-am luat pe toate în braţe. Normal, Anny a fost mai inteligentă ca mine, de data asta. Şi-a luat o plasă mare, galbenă, în care şi-a îndesat frumuşel toate cărţoaiele (incredibil cum au intrat toate!).
Ca să luăm orarele, a fost un chin şi mai mare. Din fericire (dar asta după mai multe zeci de minute de aşteptare), fiind boboci, ne-au permis să intrăm mai în faţă. Am mulţumit politicos elevilor din anii mai mari şi am pornit încă o dată spre omul care urla din toţi rărunchii un nume, după care dădea orarul corespunzător. Am mai aşteptat puţin, până mi-am auzit şi eu numele. După mine urma cel al lui Anny, aşa că am stat să-l iau şi pe acela. M-am întins spre orarul meu şi al ei, dar în graba mea să scap de înghesuială, mi-am scăpat orarul! Am înjurat în sinea mea, apoi m-am aplecat după el.
- Auuuu! am urlat eu, după ce am dat cu moalele capului de ceva tare.
M-am ridicat repede şi am vazut o fată cu o şapcă bleo, care se scărpina în cap, uitându-se urât la mine. Mi-am dat seama că eu o lovisem. Părea a fi tot de vârsta mea, deci tot a noua. Se părea că începusem cu stângul o viitoare prietenie cu altcineva din clasa mea, sau poate altă clasă vecină. Şi-a dus mâna spre orarul meu de pe jos. L-a întins spre mine, încă uitându-se urât.
Atunci, m-a fulgerat.
Ochii ei… Erau cei mai reci pe care-i văzusem în viaţa mea! Era ca şi cum… N-ar fi trăit pe lumea asta. Părea o persoană închisă pe dinăuntru, cheia fiind aruncată de mult şi nemaiputând fi găsită. I-am luat orarul din mână şi i-am mulţumit cu jumătate de gură, după care m-am întors repede, am luat-o pe Anny de mână, am traversat holul uriaş plin cu elevi, şi am ieşit din liceu.


Astfel, Kristeen şi Anny au plecat, lăsănd în urmă, acum, actualul lor liceu. Chiar dacă la început au fost foarte entuziasmate, acum le pierise tot cheful. Înghesuiala le-a ajuns până-n gât. Peste câteva minute, Anny întrerupe tăcerea ce se lăsase între ele.
- Kristeen, pari cam abătută. S-a întâmplat ceva? Şi mai ales, de ce ne-am grăbit aşa?
- Nu s-a întâmplat nimic. Zâmbeşte nesigur. Ce să se întâmple?
Văzând că nu răspunde la toate întrebările, Anny se hotărăşte să o abordeze altfel.
- Kriss, cine te cunoaşte mai bine ca mine, hm? Ştiu că e ceva ce te deranjează. Te uiţi la pantofi când mergi. Faci asta numai când eşti pe gânduri.
- Serios? întreabă Kristeen, puţin surprinsă. Nu mi-am dat seama… completă ea, din nou uitându-se în jos.
- Apropo, spuse deodată Anny, după câteva clipe de tăcere, schimbând subiectul. Am întâlnit pe cineva nou. O fată. Cât timp ai stat să iei orarele, am vorbit puţin. Părea de treabă. Cam… dificil de citit, da’ e ok. O cheamă Crystal şi locuieşte destul de aproape de liceu. Are ore şi cu noi, să ştii! zise ea zâmbitoare. Dar tre’ să mai ştii că s-a întâmplat ceva cam ciudat cât ai lipsit. La un moment dat, un băiat a trecut pe lângă ea şi i-a dărâmat şapca. Era o şapcă drăguţă, bleo (Kristeen tresare). Tipu’ şi-a cerut scuze, dar ea… Pur şi simplu mai avea puţin şi-l strângea de gât! Nu ştiu ce-a fost cu ea. Băiatul s-a cam speriat; a plecat imediat de acolo. Am privit-o uimită, dar n-am schiţat nimic. I-am spus că te aşteptam cu orarele alea, după care a dispărut. Ciudată persoană… Nu crezi?
Dar Kristeen era deja cu mintea în altă parte. Avusese dreptate în privinţa ei, aşa că acum doar un lucru mai era de făcut: să stea cât mai departe de acea fată, Crystal, cu orice preţ. Ar fi putut să pună pariu pe orice că prietenia cu ea era imposibilă, chiar… periculoasă.

Următoarea zi începeam în sfârşit liceul. După un an de tortură în
clasa a opta, urma probabil un altul, în care toţi să mă arate cu
degetul, să mă bârfească pe la spate, iar apoi să pretindă în
continuare că îmi sunt prieteni. Oare de ce… Păi, asta pentru că sunt
mai specială, diferită. Şi nu, nu sunt o ciudată. Dar oricum, nimeni nu
scăpa din mâna mea fără vreo înjurătură pe sub mustăţi şi o ameninţare,
uneori… puţin cam scăpată de sub control.
Şi iată aşa, a venit şi ziua „mult aşteptată”. M-am ridicat din pat plictisită şi m-am îmbrăcat pentru a „întâmpina cu braţele deschise” noul liceu. Eram foarte sarcastică în dimineaţa aceea.
Ajunsă la şcoală (un liceu cu fiţe,
după părerea mea), mi-am scos Mp4-ul din buzunar şi am început să
reascult melodiile mele preferate. Pe lângă cărţile de care nu mă
dezlipesc niciodată, muzica este mâna mea stângă, dreapta fiind,
evident, cărţile.[repetitie suparatoare] M-am sprijinit cu spatele de un copac aflat în curtea
şcolii, holbându-mă la fiecare persoană ce-mi trecea prin faţă. Erau
atât de mulţi boboci atunci, încât îmi era imposibil să-mi dau seama
care erau colegii mei. Am observat că toţi se cunoşteau între ei, numai
eu eram singură. La fel ca întotdeauna. Şi cu siguranţă nu avea să vină
vreunul din ei, întrebându-mă inocent: „Tu eşti Crystal cumva? Am mai
auzit de tine! Eu sunt…” Nu, desigur că asta nu se va întâmpla.
Deodată,
toţi şi-au îndreptat privirile către un perete al şcolii. Cum eu încă
aveam căştile în urechi, nu înţelegeam de ce priveau cu atata interes
peretele ăla. Apoi, am observat că ascultau cu atenţie ceva. O boxă de
culoare gri vibra sub influenţa unor cuvinte pe care eu nu le auzeam.
Mi-am dat căştile jos şi am asculatat şi eu, indiferentă. După tonul
vocii, părea să fie directorul, care ne invita în curtea interioară
pentru marea deschidere. Ştiam ce va urma. Cum s-a terminat ultima
propoziţie a acestuia, toată marea de oameni s-a îndreptat spre cele
două uşi de la intrare minuscule (în comparaţie cu cât ar fi trebuit să
fie). Am stat în jur de zece minute până să ajung într-un final în faţa
lor şi să intru în marea sală, care se presupunea că era holul
principal. Avea cel mult douăzeci de metri înălţime şi cel puţin o sută
în lăţime şi lungime… Peste alte zece minute, am reuşit să străbat sala
(mă rog, holul) şi să ies în curtea interioară. Acolo, altă mare de
oameni. Ştiam că avea să dureze mult, aşa că m-am mulţumit să stau de-o
parte, lângă un perete mai liber. Începuse să mi se facă frig, deşi
strălucea un soare frumos pe cer. Mi-am strâns geaca de piele pe corp
şi mi-am încrucişat picioarele, ca să nu mai simt vântul trecând prin
materialul subţire al blugilor de vară. Mi-am tras şapca bleo mai în
faţă şi am aşteptat să înceapă lungul discurs al directorului.


Eram
cu Kristeen, sprijinite de o bară de la „construcţia” ce ţinea coşul de
baschet al şcolii. Discuteam verzi şi uscate, despre oricine şi orice.
În faţa noastră se întindea oceanul multicolor de liceeni, care mişunau
de colo colo, fără o direcţie sau vreun motiv anume, zâmbind încontinuu
şi vorbind cu alţi colegi. Începusem să mă plictisesc grozav, când în
sfârşit noul director a început să vorbească.
- Dragi elevi, mă
bucur să văd că şi anul acesta liceul nostru primeşte un număr mare de
copii dornici să înveţe, dornici să descopere ce are de dat „chestia”
(aici se stâmbă ciudat) asta pe care noi o numim viaţă… Sper să aveţi
cu toţii, mai ales bobocii noştri (se uită în direcţia noastră, mai în
spate), un an cât mai perfect cu putinţă, la fel ca şi prestigiosul
nostru colegiu, cu note cât mai mari şi… Să vă comportaţi ca atare!
completă el, ridicând puţin tonul vocii, şi aşa destul de răguşită.
Acum vă invit să păşiţi în minunatul nostru liceu, pentru a vă procura
manualele şi orarele necesare. Vă doresc o zi bună în continuare!
La fel cum mă aşteptam, m-am plictisit şi mai tare ascultând pălăvrăgelile lui despre „prestigiosul liceu”,
deşi nu mă aşteptam să dureze atât de puţin. Şi mai cred că el se dă a
fi un om amuzant, ceea ce mie nu mi se pare deloc. Oricum, se părea că
ţinea într-adevăr mult la liceu. Era clar un lucru: aici aveau reguli
foarte stricte. Gata cu chiulitul, cu ieşitul în timpul orelor de curs
din şcoală, cu absenţe motivate aiurea-n tramvai… Am oftat. Kristeen se
uita la fel de plictisită la directorul care acum părăsea curtea. Ne-am
îndreptat încet spre uşa ce dădea în holul principal (de care am rămas
total mirată când am intrat prima dată) şi am mers după ceilalţi
colegi. Am ajuns într-o altă sală, mai mică de data asta, şi am
aşteptat cuminţi să ne primim cărţile şi orarele. Am început să casc
zgomotos. Cinci ore şi jumătate de dormit nu făceau bine, când a doua
zi urma să mergi la liceu. Am mai căscat o dată, punându-mi,
politicoasă, mâna la gură.


Ei bine, doar asta mai lipsea…
După ce că venisem doar cu o gentuţă roşie de mână şi telefonul în
buzunarul blugilor, acum trebuia să mă mai şi car cu o duzină de cărţi!
Îmi plăcea să citesc, nu zic nu, însă cele de aventură sau de dragoste,
nu manualele şcolare!!
A trebuit să mă conformez şi le-am luat pe
toate în braţe. Normal, Anny a fost mai inteligentă ca mine, de data
asta. Şi-a luat o plasă mare, galbenă, în care şi-a îndesat frumuşel
toate cărţoaiele (incredibil cum au intrat toate!).
Ca să luăm
orarele, a fost un chin şi mai mare. Din fericire (dar asta după mai
multe zeci de minute de aşteptare), fiind boboci, ne-au permis să
intrăm mai în faţă. Am mulţumit politicos elevilor din anii mai mari şi
am pornit încă o dată spre omul care urla din toţi rărunchii un nume,
după care dădea orarul corespunzător. Am mai aşteptat puţin, până mi-am
auzit şi eu numele. După mine urma cel al lui Anny, aşa că am stat să-l
iau şi pe acela. M-am întins spre orarul meu şi al ei, dar în graba mea
să scap de înghesuială, mi-am scăpat orarul! Am înjurat în sinea mea,
apoi m-am aplecat după el.
- Auuuu! am urlat eu, după ce am dat cu moalele capului de ceva tare.
M-am
ridicat repede şi am vazut o fată cu o şapcă bleo, care se scărpina în
cap, uitându-se urât la mine. Mi-am dat seama că eu o lovisem. Părea a
fi tot de vârsta mea, deci tot a noua. Se părea că începusem cu stângul
o viitoare prietenie cu altcineva din clasa mea, sau poate altă clasă
vecină. Şi-a dus mâna spre orarul meu de pe jos. L-a întins spre mine,
încă uitându-se urât.
Atunci, m-a fulgerat.
Ochii ei… Erau cei
mai reci pe care-i văzusem în viaţa mea! Era ca şi cum… N-ar fi trăit
pe lumea asta. Părea o persoană închisă pe dinăuntru, cheia fiind
aruncată de mult şi nemaiputând fi găsită. I-am luat orarul din mână şi
i-am mulţumit cu jumătate de gură, după care m-am întors repede, am
luat-o pe Anny de mână, am traversat holul uriaş plin cu elevi, şi am
ieşit din liceu.



Ai considerat ca schimbarea timpului nu e de ajuns? La inceput ai relatat din ochii tipei, folosind persoana I, ti'o repet spunandu'ti sa ai grija si sa te mentii in ceea ce ti'ai propus.

Astfel, Kristeen şi Anny au plecat,
lăsănd în urmă, acum, actualul lor liceu. Chiar dacă la început au fost
foarte entuziasmate, acum le pierise tot cheful. Înghesuiala le-a ajuns
până-n gât. Peste câteva minute, Anny întrerupe tăcerea ce se lăsase
între ele.
- Kristeen, pari cam abătută. S-a întâmplat ceva? Şi mai ales, de ce ne-am grăbit aşa?
- Nu s-a întâmplat nimic. Zâmbeşte nesigur. Ce să se întâmple?
Văzând că nu răspunde la toate întrebările, Anny se hotărăşte să o abordeze altfel.
-
Kriss, cine te cunoaşte mai bine ca mine, hm? Ştiu că e ceva ce te
deranjează. Te uiţi la pantofi când mergi. Faci asta numai când eşti pe
gânduri.
- Serios? întreabă Kristeen, puţin surprinsă. Nu mi-am dat seama… completă ea, din nou uitându-se în jos.
-
Apropo, spuse deodată Anny, după câteva clipe de tăcere, schimbând
subiectul. Am întâlnit pe cineva nou. O fată. Cât timp ai stat să iei
orarele, am vorbit puţin. Părea de treabă. Cam… dificil de citit, da’ e
ok. O cheamă Crystal şi locuieşte destul de aproape de liceu. Are ore
şi cu noi, să ştii! zise ea zâmbitoare. Dar tre’ să mai ştii că s-a
întâmplat ceva cam ciudat cât ai lipsit. La un moment dat, un băiat a
trecut pe lângă ea şi i-a dărâmat şapca. Era o şapcă drăguţă, bleo
(Kristeen tresare). Tipu’ şi-a cerut scuze, dar ea… Pur şi simplu mai
avea puţin şi-l strângea de gât! Nu ştiu ce-a fost cu ea. Băiatul s-a
cam speriat; a plecat imediat de acolo. Am privit-o uimită, dar n-am
schiţat nimic. I-am spus că te aşteptam cu orarele alea, după care a
dispărut. Ciudată persoană… Nu crezi?
Dar Kristeen era deja cu
mintea în altă parte. Avusese dreptate în privinţa ei, aşa că acum doar
un lucru mai era de făcut: să stea cât mai departe de acea fată,
Crystal, cu orice preţ. Ar fi putut să pună pariu pe orice că prietenia
cu ea era imposibilă, chiar… periculoasă.


___________
Ok, mi'a luat ceva sa'mi dau seama de un anumit lucru.
La inceput ai utilizat persoana I, ai vorbit ca si Crystal. Brsuc, ai trecut repede si ai relatat din perspectiva altui personaj. Dar iata, pentru o ultima data se schimba in persoana a IIIa! xDDD
Trebuia sa folosesti persoana a IIIa peste tot, mai mult ai ametit.
Uite un capitol parca mai bun ca anteriorul, de data asta n'am observat acele probleme de exprimare.
*nu era necesar sa mai corectez pe fic poate xD
Next?

Sa stii ca asta vreau sa fie stilul meu de scris la aceasta poveste, adica: o data scriu la persoana I, din punctul de vedere al lui Crystal, Anny si Kristeen, iar apoi la persoana a III-a ca narator. Am lasat cate doua spatii libere, ca sa se vada schimbarea de personaj. Am vazut tipul asta de scris in "Scoala de vrajitorie". Iata si capitolul 3:



Ei bine, ce poate fi mai rău decât să mergi la şcoală? Mai ales după trei luni de vacanţă, stând pe plajă şi mâncând lucruri nesănătoase. Îmi uram viaţa în clipa în care am intrat pentru a doua oară în acel loc al Iadului numit liceu, însă eram bucuroasă că mergeam cu cea mai bună prietenă, Kristeen.
Trecusem de pragul liceului şi m-am închinat.
- Doamne-ajută! am zis eu cu voce tare.
Kristeen a râs, dar apoi s-a închinat şi ea, spunând acelaşi lucru. Am intrat după aceea împreună pe holul supradimensionat, râzând în continuare. Încercam să-mi aduc aminte unde era clasa, dar Kriss mi-a luat-o înainte. Am ajuns la etajul doi şi am intrat. Nu era nimeni, bineînţeles. Mereu ajungeam cu mult înaintea tuturor. Ne-am aşezat în prima bancă, după care am vorbit despre „noua noastră viaţă”, până au început să apară noii colegi (aveam prima oră împreună). Nu cunoşteam pe absolut nimeni (ceea ce era bine); nu-mi plăcea să fac cunoştinţă cu alţi oameni, însă dacă se dovedeau a fi de încredere, poate-poate ar fi buni ca prieteni (sunt extrem de pretenţioasă în a-mi alege prietenii; deocamdată numai Kristeen trecuse de acest test).
Mai erau vreo cinci minute până la începerea orei. Nu eram prea încântată de noii colegi, în special de fete, pentru că aproape toate vorbeau despre băieţi, ojă, parfumuri, reviste etc., subiecte pe care eu le detest. Nu suport genul de fată sclifosită! A trebuit să îndur asta până a venit noua profesoară de matematică (şi ăsta e un subiect pe care îl detest…).
Ora a trecut al naibii de greu… Mai aveam puţin şi-mi rupeam părul din cap cu toate ecuaţiile, inecuaţiile, numerele întregi, numerele reale şi tot restul porcăriilor cu care ne-a bătut la cap din prima zi. Era clar, profesoara asta era deja pe lista mea neagră. Din fericire, următoarea oră aveam sport. Asta era materia mea preferată. La fosta şcoală, eu şi Kriss eram cele mai bune, iar profesorul era mai mult prieten cu noi. Speram să fie la fel şi aici. Din păcate, ea avea altă oră, aşa că m-am dus singură la vestiar şi m-am schimbat într-un trenning superb, bleo cu roz (culorile mele preferate), primit drept cadou de la mama în urmă cu câteva săptămâni, şi apoi m-am îndreptat spre sală. Aşa cum mă aşteptam, chiar şi sala de sport era supradimensionată.
- Frate, da’ aici totul este gigantic!! Deja mă cam enervează liceul ăsta… am gândit eu, oftând.
Profesorul a venit destul de repede (în comparaţie cu fostul profesor, care venea, din păcate, după vreo cincisprezece minute). A făcut prezenţa (pocindu-mi numele), după care am făcut încălzirea. Atât am aşteptat. Când am terminat, inima îmi bătea ca o pasăre închisă într-o colivie (şi nu de la efort). Abia aşteptam să văd ce va urma. A anunţat că vom începe cu săritura la capră. Era perfect! Capra era preferata mea! Eram printre cei mai buni la asta. Ne-am aşezat în şir indian şi după cum m-am aşteptat, toţi m-au lăsat să intru în faţă.
- Ce fricoşi… m-am gândit eu, râzând în sinea mea.
Profesorul mi-a făcut semn să sar, şi asta am făcut. Mi-am luat avânt şi am sărit perfect (normal!). A rămas puţin mirat şi m-a felicitat. Am zâmbit triumfătoare şi m-am întors la coadă. După mine urma fata aceea din prima zi (nici nu observasem că era cu mine la oră), Crystal. Părea indiferentă când a sărit peste capră şi a aterizat absolut perfect pe vârful picioarelor! Am rămas stupefiată. Nu mai văzusem până atunci pe cineva mai bun ca mine şi Kristeen la sport! Profesorul chiar a aplaudat-o! Nu-mi venea să cred… Când a trecut pe lângă mine mă gândeam să-i pun o piedică, în semn de răzbunare, dar ca şi când mi-ar fi citit gândurile, m-a ocolit, mergând pe partea cealaltă,uitându-se cu coada ochiului la mine. A fost într-adevăr ciudat…


Ce norocoasă era Anny! Ea avea acum sport, materia noastră preferată, pe când eu aveam chimie… N-am fost niciodată prietenă bună cu această materie. Din păcate, nu vroiam să chiulesc din prima oră (sau mai bine zis, nu puteam să chiulesc; şcoala asta parcă era o fortăreaţă), aşa că a trebuit să rămân. Din fericire, profa era cam surdă, deci am putut să ascult în voie muzică. N-a predat nimic, doar a pălăvrăgit ceva ce eu nu am înţeles pentru că nu eram atentă deloc. Când am auzit sunetul divin al clopoţelului, mi-am strâns lucrurile şi am ieşit din clasă, mulţumind Lui Dumnezeu că s-a terminat. Pe drum m-am întâlnit cu Anny care mergea spre vestiar. Am plecat cu ea; vroiam să văd şi eu vestiarul. Era, surprinzător, mai mic decât orice altă sală din liceu. Anny s-a schimbat repede, apoi am pornit spre bufet. Mi-era o foame de lup. După aşteptările noastre, bufetul era full. N-aveai loc nici să respiri! Ne-am enervat, dar a trebuit să aşteptăm. De data asta nu ne-a mai lăsat nimeni înainte. Cu câteva secunde înainte să se sune iar, de-abia reuşisem să ne cumpărăm un sendviş şi un pahar cu ceai. Am înjurat la unison şi am pornit fiecare spre clasa ei.
Eu aveam desen (al doilea atuu al meu), iar Anny avea biologie. Am plecat spre sala 234, unde mă aşteptau blocul de desen, tempera, pensulele şi cana în care îmi puneam apă. Nu era nici un profesor; mi-am pregătit „instrumentele”, după care… am început să înfulec grăbită sendvişul. Mi-am băut şi ceaiul de fructe şi am aşteptat. Şi am aşteptat… Am aşteptat… Dar n-a venit nimeni. Începusem să-mi pierd răbdarea, aşa că m-am apucat oricum să desenez ce-mi trecea prin cap. Eram foarte indecisă. Am început pur şi simplu cu o linie. Apoi, cu alte două linii curbe. Am împrejmuit foaia de hârtie cu mii de puncte şi încet-încet au apărut doi ochi… furioşi, o gură strâmbă şi un păr dezordonat. La început am crezut că mă desenasem pe mine, în starea de spirit de atunci, însă… treptat mi-am dat seama că nu era aşa… Am apropiat foaia de faţa mea. M-am îngrozit… Persoana din desen era…


- O umbră! am spus eu în gând, uitându-mă pe fereastră, nefiind atentă la ce spunea profesorul de logică. În sfârşit puţină acţiune…
Am ridicat mâna, cerând voie să merg la baie. Ştiam că era destul de penibilă întrebarea, dar îmi trebuia un pretext să părăsesc clasa. Mi s-a dat voie şi am ieşit fără să stau pe gânduri. Am ieşit din şcoală pe motiv că îmi era rău şi că mergeam până la farmacia de vis-a-vis. Portatrul m-a crezut (eram o foarte bună actriţă) şi am pornit spre direcţia unde văzusem cu câteva minute în urmă acea… umbră. Ce era mai ciudat era că nu-mi inspira deloc încredere. Bine, de obicei niciuna nu-mi inspira încredere, dar cu asta era ceva mai special, simţeam asta.
Dar aici intervine o mică întrebare: ce era acea umbră? Un lucru obişnuit în viaţa mea, un aşa numit… spirit. Povestea mea e prea lungă să o pot explica repede, dar poate voi aduce vorba despre ea mai târziu.
Nu mi-am mai pus nicio întrebare şi am continuat s-o caut. Eram din ce în ce mai neliniştită pe măsură ce mă apropiam. Şi atunci s-a întâmplat. O mână rece ca gheaţa m-a ridicat spre cer şi mă simţeam de parcă timpul ar fi devenit lichid, cerul şi soarele nu mai existau, nu se mai auzea nimic, nu se mai vedea nimic. Era doar un întuneric de nepătruns.




- Crystaaaaal… se auzea o voce dispreţuitoare şoptind în urechile ei.
- Mmm… răspunse Crystal, încă bulversată. Cine eşti?...
- Hai nu mai face pe proasta cu mine! Nu vreau să te ucid prea devreme… spuse vocea de bărbat (sau poate de băiat), rânjind răutăcios în întuneric.
- Măcar împrospătează-mi memoria, înainte să… mă ucizi! râse ea sarcastic.
- Râzi cât mai poţi… De data asta nu glumesc. Chiar nu mai poţi scăpa. Şi chiar dacă ţipi, nu te va auzi nimeni. Am avut eu grijă de asta… spuse el rânjind din nou.
- La ce te… referi? întrebă Crystal, de data asta curioasă.
- Ha, văd că în sfârşit ţi-am captat atenţia. O să vezi tu… adăugă el, după care plecă, lăsând-o singură pe Crystal, mai nedumerită ca oricând.

Evidentiaza mai bine atunci faptul ca acum incepe sa relateze altcineva.
E interesant ce'i drept, insa persoana a IIIa combinata cu I pare destul de ciudat, ma rog, eu cu fixurile mele xD

m-am schimbat într-un trenning superb, bleo cu roz (culorile mele preferate)

Si totusi, de ce era atat de superb, o singura enumerare a culorilor nu e de ajuns.

La un moment dat ai inceput sa spui cum sarise Crystal, lucru peste care ai trecut foarte usor, ca si cu mai fi povestit in continuare chestii obisnuite. Sa nu uitam totusi, ca se presupune ca ai de gand sa scoti o poveste din relatia celor doua, deci acele momente se considera a fi importante si trebuiesc tratate cu mai mult interes.

nici un- niciun

Cam atat, dragutel, insa poate ar fi mai bine sa patrunzi mai mult in punctul culminant. ^^

Iti astept cu nerabdare continuarea, good luck ^^

Din pacate voi fi plecata weekendul asta, deci nu voi mai putea posta... Gomen... Dar iata si capitolul 4:



Încă mă simţeam ciudat după desenul care îmi ieşise ieri, la oră. Până la urmă n-a mai venit profu’, deci nu eram prea încântată de asta. Uram profesorii care întârziau la orele mele preferate… Am oftat adânc, lăsând la o parte amintirile din ziua precedentă şi m-am grăbit să ajung la şcoală. Anny nu mai era cu mine. Mă sunase seara trecută, să-mi spună că nu vine azi la şcoală. Nu era ceva obişnuit pentru ea, dar m-am gândit că poate era bolnavă sau ceva, pentru că într-adevăr vocea ei suna destul de „obosită” la telefon.
Era deja destul de târziu, aşa că am grăbit pasul. Am ajuns la timp, chiar înainte să se sune de intrare. Alt lucru ciudat… Eu nu întârziam niciodată la ore. Ziua asta deja mă enerva. M-am aşezat furioasă în banca mea, aşteptând să înceapă ora. Ceasul din faţa mea parcă stătea în loc. Secundarul părea blocat total. Mi-am mijit ochii şi am observat că ceasul chiar era blocat. Arăta că era ora şapte jumate dimineaţa sau seara, pe când acum era trecut de opt. Am respirat uşurată şi m-am dat pe spate relaxată. În realitate, nu eram cu niciun chip relaxată, gândul meu era tot la desenul ăla afurisit. M-am gândit să-mi scot o carte din ghiozdan şi să-mi ocup timpul cu ceva, dar apoi uşa s-a trântit zgomotos şi profesorul de logică a intrat. Ce sincronizare! Părea foarte abătut şi avea cearcăne. Nimeni n-a îndrăznit să-l întrebe ceva (asta pentru că eram toţi nou veniţi în liceu), aşa că am riscat şi am pus întrebarea crucială.
- Dom’ profesor, ce s-a întâmplat cu dumneavoastră? Păreţi foarte… ăăă... obosit.
El m-a privit pe sub ochelari şi şi-a dres vocea (părea că nu dormise noaptea întreagă).
- Ieri după-amiază un elev, mai precis o elevă, mi-a cerut permisiunea să folosească toaleta. I-am dat voie, după care a părăsit sala mea de curs şi, după presupunerea mea, a plecat spre toaletă. Însă, nu s-a mai întors. Nici în clasă, nici în şcoală. Deloc. Şi se presupune că eu sunt singurul vinovat. Pentru că i-am dat voie să meargă la baie. Trage aer în piept pentru ce avea să urmeze. De unde (înjurătură) să ştiu eu că ea vrea de fapt să mă tragă pe sfoară şi să plece din (înjurătură) asta de şcoală?! Hm? Se uită la noi cu nişte ochi scoşi din orbite. De unde? Cine (înjurătură) crede lumea că sunt eu? „Mama-Omida”?! Ei bine, NU! Eu nu sunt „Mama-Omida” şi sunt sigur că nimeni de aici nu este!! Dar nuuuuu… se fandosi el. Domnul director, stimabilul nostru director (murmură o înjurătură foarte deocheată la adresa lui) a decis că nu este adevărat nimic din ce spun eu! NU! NU ŞI NU! El e atotştiutor! El este Dumnezeu!! (înjurătură)
Peste câteva clipe se calmează. Nimeni n-a zis nimic. Deşi mie îmi venea să mă tăvălesc pe jos de râs, m-am abţinut cu o greutate inimaginabilă. Am aşteptat să se sune, după care mi-am luat lucrurile şi am mers înspre dulapul meu unde le aveam şi pe restul, cu gândul doar să o sun pe Anny şi să-i povestesc tot, dar… mi-a închis.


Patul meu era acum fierbinte de la atâta foit. Capul încă simţeam că îmi plesneşte. Mai avusesem dureri de cap, dar asta era prea de tot. Vomitasem aproape toată ziua, nu mai mâncasem nimic, de frică să nu dau iar afară tot, stomacul meu acum urlând de durere şi foamete. Nu mai puteam să suport. Nu aveam pe nimeni la care să apelez şi în plus, ce aveam să spun?
Durerile se accentuau cu fiecare minut ce trecea, iar eu simţeam că mă duc pe apa sâmbetei. Capul îmi era plin de şoapte neîntrerupte, gemete, strigăte, urlete insuportabile, voci care implorau milă, altele care ameninţau. Dar cu cât timpul trecea, cu atât zgomotele se accentuau şi mai mult. Nu mai rezistam şi eram pregătită să leşin, dar am auzit un sunet cunoscut. Un sunet real. Era telefonul meu, care zdrăngănea pe pat. Pe ecran scria Kriss. Am răspuns cu greutate şi cu jumătate de gură. Ea începuse cu binecunoscuta voce fericită, apoi să-mi povestească de nu ştiu ce trăsnaie a unui profesor ciudat, dar n-am mai apucat să aud şi restul, pentru că leşinasem pe pat, cu telefonul la ureche. Zgomotele deveniseră asurzitoare.


Întuneric total. Unde eram? Habar n-aveam. Dar de un lucru eram sigură: era extrem de frig şi tremuram ca varga. Din fericire, doar din această cauză. Sau cel puţin, asta încercam să mă conving. Am vrut să mă ridic şi să arunc o privire în jur, dar era imposibil. Eram legată mai strâns ca oricând, de un stâlp, se părea.
- La naiba… A învăţat să facă noduri mai bune, am gândit eu dezamăgită.
Am încercat din răsputeri să le dezleg, să-mi întorc mâinile peste cap, să le rup cu dinţii, dar m-am ales doar cu un dinte spart. Era clar. Avea dreptate. De data asta chiar nu mai aveam cale de scăpare. Oare ce avea de gând nenorocitul ăla acum? Pentru că îl cunoşteam, într-adevăr… Şi după cum îl ştiam eu, n-ar fi putut nici să-şi lege şireturile la pantofi. Era clar ca lumina zilei (spre deosebire de întunericul ca de smoală din cameră, sau grotă, cine ştia?) că fusese ajutat. Fusese ajutat foarte mult. Din mai multe privinţe…

De unde (înjurătură) să ştiu eu

Ori pui cuvantul, ori ii pui cenzura, ori nu'l pui deloc xD

Se pare ca te indrepti cu pasi relativ mari spre ceva mai bun, lucru ce ma bucura ^^
De data asta ai fost mai pe fir, nu au mai fost atat de multe detalii, descrieri ale orelor nesemnificative, insa ca in altele, a lipsit o incheiere.
Ah, si vensicul verb invartit, dar au fost doar vreo doua ametite parca.
Inca un lucru pe care vroiam sa ti'l spun de ceva vreme [sau ti l'am spus?]..titlul, icnearca ceva mai original, pana la urma nu e asa de greu..faza asta ma seaca si pe mine

Mersi din nou pentru sfaturi BlitzZMay! O sa tin cont de ele, pentru ca o sa rescriu povestea cu ajutorul lor! Acum, next chapter:



Când m-am trezit, am crezut că totul fusese doar un vis. Dar nu. Telefonul stătea lipit de urechea mea, strivit sub greutatea corpului meu. Mă durea capul îngrozitor, dar de data asta, nu din cauza lor, ci din cauza undelor electromagnetice din telefon. Probabil dormisem toată noaptea cu el lângă capul meu, aşa că asta era de aşteptat. M-am ridicat în capul oaselor (extrem de ameţită) şi m-am îndreptat spre baie. Am crezut că o să vomit iar, dar nu s-a întâmplat nimic. În sfârşit puteam să mănânc! Am plecat grăbită spre bucătărie pentru a–mi începe ziua. N-aveam de gând să merg la şcoală azi. Mă simţeam prea slăbită şi nu cred că ar fi fost prea drăguţ dacă aş fi leşinat în faţa tuturor. Am mâncat orice mi-a picat în mână, dar n-am făcut bine pentru că în scurt timp, am simţit cum stomacul se revoltă din nou. Am înjurat cât am putut de tare şi m-am îndreptat spre baie. Iar nu mai puteam mânca o zi întreagă.


După faza cu Anny care mi-a leşinat la telefon, eram sigură că acum eram părăsită de toţi. Îmi uram viaţa în clipa de faţă, dar a trebuit să mă conformez şi să merg din nou la liceu. Aveam vreo trei lucrări de control în ziua aceea, dar nu-mi păsa absolut deloc. De nervi, şi uitasem să învăţ. De ce naiba m-am mai sinchisit să mai vin atunci? Nici eu nu ştiam. Mă hotărâsem să fac cale întoarsă; să merg acasă, să mănânc ceva şi să-mi pierd vremea până seara. După care, urma să mai şi învăţ pentru următoarea dată când veneam la şcoală. Da… Totul suna atât de bine… Vroiam să iau primul autobuz înapoi, spre casă. Am zâmbit în sinea mea, deşi ştiam că nu era deloc bine ceea ce făceam. Totuşi, nu-mi păsa. De ce să merg la şcoală şi să iau note proaste? Nu mai luasem una de vreo doi ani, iar aceea fusese un şapte, pentru că uitasem să scriu un subiect la un test neanunţat. Când să pun piciorul pe treapta autobuzului, m-am oprit brusc, fiindcă un junghi în inimă nu-mi dădea pace. Mi-am pus mâna pe piept: inima îmi bătea înnebunită. Ce naiba se întâmpla? Aveam cele mai negre presimţiri, şi nu erau din cauză că acum chiuleam pentru prima oară în opt ani, ci… din cauza şcolii. Simţeam că ceva era în neregulă. M-am dat înapoi, făcând loc oamenilor care mă înjurau pe sub mustăţi pentru că le blocasem drumul. Am fugit într-un suflet la şcoală, chiar dacă asta însemna media mea distrusă la engleză, matematică şi biologie. Am închis ochii, fără să mă mai gândesc la ce avea să-mi spună Jake, când aveam să ajung acasă cu o notă de patru la fiecare test de azi. Am ajuns la timp pentru ora de matematică. Profesorul tocmai împărţea foile de test. M-am înjurat în gând toată ora, uitându-mă ca proasta la foaia de hârtie goală din faţa mea, aşteptând să fie completată. Am oftat îndurerată, aşteptând să se sune, iar eu să dau foaia de răspunsuri albă ca neaua, la fel cum am primit-o. Mă uitam pe geam, aproape gata să plâng, gândindu-mă ce naiba mă apucase de m-am întors. Doar un pas şi acum aş fi fost acasă, nu într-o încăpere plină de elevi, dând un test şi ruinându-mi viaţa complet. Sau cel puţin media mea la matematică. Privind absentă pe geam, am observat că… ningea! Am îngheţat. Cum era posibil aşa ceva?! Zăpadă, toamna? M-am frecat la ochi, apoi am privit din nou pe geam. Niciun fulg alb şi pufos nu se mai zărea. În schimb, acum ploua cu găleata! Ce Dumnezeu se întâmpla aici?! Mai întâi ninge, acum e potopul lui Noe? M-am frecat din nou la ochi. Pe fereastră nu se mai zăreau decât nişte păsărele care ciripeau vesele pe pervaz. În rest, nicio furtună şi nicio zăpadă. Mi-am dat zeci de pumni în cap, încercând să mă trezesc din somnolenţa în care căzusem violent, pentru că deja aveam halucinaţii. Sunetul clopoţelului a răsunat în toată clasa. Nimeni n-a tresărit, mai degrabă păreau fericiţi. Toţi dăduseră foile de test, mai puţin eu. Am mai privit o dată nenorocirea de pe bancă, pregătită să i-o dau domnului profesor aşa cum mi-o dăduse el la început. Am făcut ochii cât cepele. Toate răspunsurile erau scrise acolo, pe foaia mea de test! Chiar şi numele era scris, deşi ştiam sigur că nu scrisesem absolut nimic pe foaie, nici măcar numele… M-am uitat în jur, crezând că poate cineva mi-a rezolvat testul şi apoi mi l-a dat când nu eram atentă, dar stăteam singură în bancă. În spate nu era decât o fată care nu suporta matematica şi nici nu învăţa vreodată (văzusem asta ora trecută, când luase un doi pentru că refuzase să rezolve o problemă banală). Din dreapta nu avea cum să vină, pentru că era fix în faţa catedrei, deci era imposibil să scape ochilor de vultur ai profesorului. Chiar şi aşa, cum a ajuns pe banca mea? Fără ca el să observe, adică… Am ridicat din umeri şi i-am dat lucrarea, sperând ca acele răspunsuri miraculoase să fie şi corecte. Am ieşit în pauză, pregătindu-mă pentru următoarea oră. Aveam biologie; alt test. Acum eram total sigură că nu mai aveau să-mi apară în faţă nişte răspunsuri magice, lăsându-mă total bulversată. Deşi nu m-ar fi deranjat. Am format numărul lui Anny, cu intenţia să-i spun de întâmplarea bizară de la matematică, dar nu aveam semnal.
- Ce ciudat… Întotdeauna am semnal în liceu. Poate e o zonă acoperită acum. Fir-ar… am gândit eu dezamăgită.
Am oftat din nou şi mi-am luat lucrurile, cu încetinitorul. Îmi venea să urlu de furie că m-am întors la şcoală. Nu puteam să pricep ce mă determinase să fac un lucru atât de… nenecesar. Vroiam să plec în clipa aceea, dar ştiam că era cu neputinţă, pentru că în şcoala asta n-aveai voie să ieşi în timpul orelor de curs. Mă îndreptam spre laboratorul de biologie, când am simţit din nou junghiul acela în inimă. De data asta, mă durea îngrozitor de tare. M-am grăbit spre laborator, unde am stat jos. Când am atins scaunul, durerea a devenit insuportabilă. Inima o luase razna de tot! Credeam că o să fac stop cardiac, dar apoi… s-a calmat singură. Dintr-o dată. Am răsuflat uşurată, dar după aceea, amintindu-mi unde eram de fapt, îmi venea să mă arunc pe geam.
Am deschis caietul şi am văzut scris cu majuscule „TEST LA BIO DIN LECŢIA DE ZI ŞI ATÂT. DE ÎNVĂŢAT!”. Am dat pagina şi am citit titlul: Genetica. Părea un titlu uşor de înţeles. Apoi am descoperit cu stupoare că nu era decât o definiţie de două rânduri, apoi câteva boli şi ce reprezintă ele. Toate astea nu aveau decât o pagină jumate în caietul meu! Puteam să le învăţ în cinci minute. Dacă aş fi avut acele cinci minute… Apoi mi-am amintit că încă nu se sunase. Deci încă mai aveam timp să învăţ! Am citit repede definiţia.
Genetica = ramură a biologiei care se ocupă cu studiul eredităţii şi variabilităţii organismelor.
Am repetat de vreo trei ori definiţia, apoi am închis caietul şi am spus cu voce tare:
- Genetica este o ramură a biologiei care se ocupă cu studiul… eredităţii şi… variabilităţii organismelor.
Când am văzut că era corectă definiţia spusă de mine, am sărit în sus de bucurie! Mi-am dat seama că încă mai aveam şanse să nu iau nota patru la test. M-am pus cu burta pe carte, apoi la test… Am ştiut fiecare răspuns! Nu-mi venea să cred. Eram aşa de fericită! La engleză, a spus că uitase foile de test acasă, aşa că nu s-a mai dat. Totul mergea ca pe roate! Ca şi când… Cineva ar controla lucrurile din jurul meu. În aşa fel încât totul să iasă cum vreau eu. Dar asta era o prostie, nu? Am ieşit apoi de la ore şi mă îndreptam spre staţia de autobuz, când am simţit din nou nenorocitul ăla de junghi. M-am oprit să respir, apoi am văzut că cineva îmi făcea semn să vin în parc. Era un băiat, probabil, îmbrăcat la fel ca orice adolescent, dar nu-i puteam vedea faţa. Stătea în umbra unui copac. Junghiul nu-mi trecea, din contră, se simţea şi mai tare acum, dar eu mergeam ca prinsă în transă spre acel băiat. Nu ştiu ce-a fost cu mine, dar acum cred că de fapt avea puterea să mă hipnotizeze. L-am urmat până într-un loc unde nu era nimeni. La început, nu înţelegeam nimic din ce-mi spunea; eram încă în transă. Dar apoi, dându-şi seama că nu eram atentă, a pocnit din degete şi m-am trezit. L-am privit suspicioasă, de parcă de-abia acum îl văzusem pentru prima oară, dar el a reluat ceea ce spunea, fără să mă bage în seamă.
- Numele meu este James. Sunt prieten cu micuţa Crystal (îi spunea micuţă pentru că părea puţin mai în vârstă decât mine). Trebuie să o ajuţi. Ştiu că este prietena ta, aşa că am venit să te iau cu mine, la ea acasă, pentru că se simte foarte rău şi are nevoie de ajutorul tău.
- Dar eu nu sunt prietenă cu… am început eu, dar apoi am simţit cum mi se înmoaie picioarele şi pământul îmi fuge de sub ele. N-am mai avut timp să simt bufnitura, pentru că deja inima o luase razna din nou, iar eu am leşinat.

Spoiler:

Mi'au placut partile cu testul, interesanta idee, ar fi mers mai multe neclaritati. Poate ca era bine sa mergi pe ea cap-coada, renuntand si la partea cu tipul misterios ce'i cere ajutor.
Oricum, foarte dragut...
Nu stiu ce sa mai zic, sunt cam zdruncianta de anumite chestii momentan..astept nextul..succes.