Blue Moon! +18

Deci, am si eu o poveste, printre zecile pe care le-am creat, si as vrea sa vad cum e primita!
Daca aceasta poveste e apreciata cat de cat, voi pune si celelalte povesti, dar asta numai daca vreti!
deci, incepe povestea Blue Moon! Sper sa va placa... sper! :-SS

Blue Moon!


cap 1.

~

“I know that times were hard
I know that you've been feelin' down
If you only knew how I'm feelin'
For you
If I could take your pain
I wish that I could wash it all away
If you only knew how i'm feelin'

Mommy I'm sorry if my first letter made you cry
To be honest with you I don't think that I wanna die
Sometimes I feel like that I'm cancerous in others lives
Thats probably why I drink at night and sleep till 4 or 5
It's kinda hard walking through life with my distorted eyes
When I was younger I was stupid and I thought I thrived
I thought alot about everything I said in the letter
And questioned whether or not if I was dead you'd be better
You think my shorty would be happy if I never met her
It's too late now mommy I could never forget her
Could never forget how she told me to love
Cuz my father and my grandmother is always above
It's glory above you know that daddy taught me to thug
And everytime we was with nanny she'd bombard me with hugs (damn)
I MISS 'EM mommy and it's hard to believe
That I'm grown and I don't understand it - why did they leave

(Better to die and sleep then never wake and sleep)
(Then linger on and dare to live when your souls life is gone)

Shara Worden:
You've been runnin' around for so long
You've been hurting yourself too much
You keep messin' around with darkness
You're the one who's losin” – Razorblade Salvation – Jedi Mind Tricks


Nu era adevarat asa-i? Nu vedeam eu bine, iar simturile imi erau amortite nu? Te rog spune ca e asa, te rog, orice ai fi, daca ai tinut vreodata la mine, sau daca nu la mine cel putin la nefericitii care totusi au gasit ceva folositor in existenta mea, te rog spune-mi ca ochii ma inseala si ca totul e doar un cosmar. Un cosmar insangerat care nu vrea cu nici un chip sa se termine.
Te rog, fa ca tot accidentul acesta sa fie doar in inchipuirea mea, te rog. Nu vreau sa le stiu moarte, nu dupa tot ce s-a intamplat. Spuneti-mi ca nu e asa! Va rog!

Dar nu era asa! Sangele, imaginile scabroase, mirosul intepator, totul era adevarat. Bine ca nu auzeam caci cu siguranta, ultima parte din creierul meu ar fi cedat. Dar le vedeam, le simteam cum isi dadeau ultima rasuflare, le priveam fara sa pot face ceva. Stiam ca trebuie sa le ajut, dar nu puteam sa ma misc. Nu reuseam sa imi tarai picioarele de sub masina contorsionata, aceeasi masina care le aducea acum moartea.
Nu era vina mea, dar ma invinovateam pentru toate. Ma mustram pentru ceva ce nu facusem, pentru toate lucrurile oribile care le spusesem in trecut, si pe care le regretam enorm acum. Ma mustram si pentru toate chichitele pe care le facusem si pentru care ele se enervasera.
Da! Regretam ca ma comportasem atat de urat fata de ele, dar era prea tarziu acum. Mainile lor se intindeau pentru ultima data spre mine, iar ochii lor straluceau pentru ultima data de viata ce li se scurgea din corpurile mutilate. Le priveam buzele albe, tremurande, cum strigau mute dupa ajutor, fara ca eu sa le pot raspunde.
Le vedeam cu se chircesc sub greutatea camionului care se izbise de noi. Nu le vedeam decat pe ele, miscandu-se anemic, tremurand toate, straduindu-se sa iasa de sub fiarele fumegande. Se tarau prin sticla sparta, refuzand sa admita infrangerea, desi se vedea clar ca aceasta ultima fortare eroica era cea care le va aduce pieirea.
Priveam toata aceasta scena macabra fara sa clipesc, fara sa simt durerea, fara sa aud cum sfaraie obiectele din jurul meu. Narile imi erau gadilate de mirosul dulce acrisor al cauciucurilor arse imbibate de sange, si de mirosul scarbos al motorului ce pierdea, ca si familia mea, pretiosul lui combustibil.
Ce urat din partea mea sa compar o masina cu un om, dar in momentul de fata, privind moartea cu ochii unui scriitor invatacel, aceasta e singura descriere care imi vine in minte, singura de care dispun cand mintea mea nu mai poate procesa altceva decat moartea iminenta a singurelor fiinte pentru care traisem pana atunci. Voisem de atatea ori sa imi iau viata, si poate, daca as fi facut-o, ele nu ar mai fi fost acum aici. Poate ca ar fi trait, poate ca ar fi fost fericite.
Mi-am ridicat privirea cand mana surorii mele, Annabelle, cazu pe sticla imprastiata peste tot pentru ultima data, iar privirea ei se goli de orice sentiment. Am privit luna, luna aceea albastra, luna care imi dusese acum la pieire mama si sora.
Daca nu m-as fi agitat atat de mult sa o privesc, poate ca nimic nu s-ar fi intamplat. Sau poate daca soferul tirului nu ar fi baut mai mult decat putea duce, poate totul ar fi fost un vis, sau un pasaj din cartea mea.
Dar era adevarul, crudul adevar, cel care se imprietenise atat de bine cu moartea. Nu auzeam plansetele bietei mele mame care ma striga, nu auzeam sirenele ambulantei sau ale politiei, nu vedeam cu se chinuia sa ajunga la mine, cum ma privea cu ochi speriati caci incetasem sa ma misc. Nu vedeam si nu mai auzeam nimic.
Ma rugasem la Dumnezeu ca totul sa fie un vis. Aceasta nu era prima mea rugaciune, dar se pare ca cel Atotputernic refuza cu vehementa sa ma asculte, si intelegeam si de ce. Insa.. macar sa o fi ascultat de dragul mamei, de dragul Annei, de dragul oricui daca nu de-al meu, insa nu a vrut. Cred ca planuise demult sa ma lase fara nici un sprijin mai ales ca tata plecase cand eu inca era mic. Da! Voise sa imi demonstreze cat de puternic era!
’Ai reusit! Acum esti multumit?’ mi-am strigat singur in cap, sfidand vidul care punea stapanire pe mine.
Eram singur in propriul meu univers, cu o luna albastra deasupra si cu moartea asteptandu-ma la fiecare colt in lumea reala.
Nu aveam unde sa fug, nu mai aveam unde sa ma ascund. Si tocmai acum, cand aveam nevoie de cineva sa creada in mine. Acum nu mai era nimeni.
Voise sa mi-i ia, si reusise.
Toti ma parasisera!
Dar... oare de buna voie?

pun si celelalte capitole, ca de toate nu sunt decat 3


cap2.


“I loved you, you made me, hate me.
You gave me hate, see?.
It saved me and these tears are deadly.
You feel that?
I rip back, every time you tried to steal that.
You feel bad? You feel sad?
I'm sorry, hell no fuck that !
It was my heart, it was my life, it was my start, it was your knife.
This strife, it dies, this life and these lies.
And these lungs, have sung, this song, for too long,
And it`s true, I hurt too, remember I loved you.

I've, lost it all, fell today, it's all the same
I'm sorry oh,
I'm sorry no
I've, been abused, I feel so used, because of you
I'm sorry oh,
I'm sorry no”- ‘Black Dahlia’ – Hollywood Undead


Dar ca sa intelegeti la ce ma refer, pentru ce imi depland soarta care imi furase cu atata cruzime familia de langa mine, trebuie sa stiti macar o parte din trecutul meu. Nu am cum sa va povestesc tot, mai ales acum cand vidul ma inghite atat de lacom si nu imi permite sa ma zbat in ghearele lui de otel.
Am douazeci si trei de ani si sunt fiul cel mai mic al unei familii extrem de comune in America. Nu am nimic special, poate doar anii de durere pe care nu am cum sa ii impart cu ceilalti. Nu as vrea sa ii impart in primul rand, caci altfel as deveni un alt robotel al societatii cpe care cei puternici si independenti pot sa ii impinga de colo colo. Nu vreau asta!
Dar sa continui, caci altfel cred ca as putea pierde tot ceea ce am acumulat pana acum. Cred cu strasnicie ca as uita cine sunt daca nu as recita de pe acum cateva lucruri despre viata mea.
Cum spuneam, sunt ultimul copil dintr-o familie dezbinata prematur. Tata a plecat cand eu de abia implineam trei ani si nu imi aduc aminte absolut nimic despre el. Fratele meu mai mare, si singurul, a murit in armata, si asta din cauza unui accident stupid care nici macar nu era din vina lui. Nici despre el nu stiu multe caci nu aveam decat cinci ani cand mama a inceput sa planga cu lacrimi amare, spunandu-mi ca unicul meu frate a murit intr-un razboi prostesc.
Acum soartea imi luase sora de langa mine, sora mea mai mare, Anna! Si urma sa o ia si pe mama. Nu mai simt nimic de la varsta de treisprezece ani cand am fost batut cu extrem de multa cruzime de tatal meu vitreg. Cred ca am incercat sa imi iau viata de foarte multe ori de atunci, insa se pare ca nu am reusit.
Am facut numai prostii pentru ca nu imi placea sa fiu ca toti ceilalti copii. Eu nu m-am integrat niciodata intr-un colectiv, si daca am un singur prieten e mult. M-am priceput intotdeauna sa tin oamenii la distanta caci altfel cred ca as fi innebunit. Iubesc singuratatea, poate din cauza asta am descoperit recent ca sunt bun ca scriitor. Am incercat sa imi scriu pasurile la un moment dat si am observat ca scriu chiar foarte bine. De atunci, mai bine zis, de acum cinci ani tot scriu romane sub un pseudonim, si am inceput sa fac milioane din cartile acestea. Dar cum de m-am apucat?
Datorita familiei mele, sau ceea ce a mai ramas din ea, caci pe cand aveam cinsprezece ani, mama a divortat de sotul ei cel nou pentru ca prostu’ reusise sa imi fractureze patru coaste si sa imi rupa un picior si o mana.
Heh, si acum vine partea cea mai interesanta a vietii mele : nu am iubit pe nimeni niciodata poate de asta sunt si asa irascibil cu familia mea. Dar nu asta e problema aici! Acum doua saptamani mama s-a decis sa facem si noi concediul in alta parte, insa eu nu am fost de acord la inceput. Am refuzat, staruind ca nu merita sa plecam din Maine pentru atata lucru. Insa nu a vrut sa auda, asa ca acum trei zile am plecat catre Canada. Ne afla pe drum de mai bine de sase ore, si eu conduceam masina, caci atat mama cat si Anna erau obosite peste masura. Eram cat se poate de treaz, sau cel putin asta imi spun acum cand toate drumurile au dus la pieire, iar eu sunt gata sa cedez in fata mortii. Eram treaz si sofam cu aproape o suta optzeci de km la ora, ascultand rock la radio, fredonand melodia care canta atunci.
Cred ca mi-am intors capul de la drum pentru cateva secunde pentru a vedea luna. Era de un albastru mirific, asa cum nu mai vazusem pana atunci. M-am uitat la ea doar o clipa, caci urmatorul lucru pe care l-am vazut si auzit a fost un camion scartaind pe contrasens venind exact spre noi. Cred ca am rotit de volan prea dintr-o data, smucind intr-o parte masina, caci am vazut remorca care se indrepta cu viteza spre noi.
Am incercat sa urlu la ai mei, sa ii trezesc, sa le spun ca suntem in pericol, insa parca ceva sau cineva imi luase vocea, iar acum priveam in fata moartea. Am simtit-o pe mama tresarind si apoi urland, exact in momentul cand una din rotile camionului se sui pe botul Volkswagen-ului nostru, turtindu-l si prinzandu-mi picioarele deasupra pedalelor.
La inceput nu am simtit durerea, caci masina se ridica de spate in sus si le tranti afara pe mama si pe Anna inainte ca eu sa pot procesa ce se intampla. Le-am vazut zdrobindu-se de corpul metalic al remorcii care cara nu stiu ce combustibil si apoi cazand la pamant exact in momentul in care masina noastra scartaia catre ele pe sosea. Le lovi din plin cu mine inca inauntru, apoi se sui peste ele, strivindu-le ca mai apoi sa se intoarca in aer si sa primeasca o alta lovitura din partea botului tirului.
Atunci am sarit eu prin parbriz, smucit dintr-o parte in alta in timp ce masina se rotea pe sosea. Ma mir ca inca mai traiesc dupa toate astea, desi cred ca alunec destul de usor in inconstienta. Nu mai simt nimic acum, cu picioarele facute ferfenita, cu o parte din coloana imobila, probabil rupta. M-am lovit si la cap, insa se pare ca nu am nimic aici, poate doar o contuzie, insa nimic mai mult.
Cred ca am si surzit cand motorul nostru, sasaind suparat a bubui sub presiunea tirului care se urcase din nou pe el. Nu imi mai aduc aminte cum am ajuns la o distanta destul de apreciabila de cele doua masina fumegande, sau cum de mama si sora mea inca mai traiau cand am deschis eu ochii, tot ce stiu e ca mi-e foarte somn. Poate ca ar fi mai bine daca as adormi, desi nu cred ca as parasi lumea asta atat de usor.
Simt asfaltul rece si umed sub mine, insa nu stiu daca e ud de la ploaie sau de la sange sau de la motorina care se scurge siroaie din remorca aceea mare. Nu reusesc sa ma misc ca sa vad, nu pot sa imi desprind ochii incetosati de pe luna mea albastra.
De ce acum ? Nu putea accidentul acesta sa astepte pana ce aveam sa ne certam din nou sau pana reveneam din concediu?
Nu mai rezist! Vreau doar ca durerea care m-a prins in sfarsit sa inceteze iar toate astea sa se prefaca in scrum. Vreau sa ma trezesc in curand si sa descopar ca totul a fost doar un vis mai elaborat. Ca nimic din ce am vazut pana acum nu e natural, ca toti traiesc, ca sunt doar un copil.
As vrea ca toata durerea de pana acum sa dispara, insa nu as mai fi eu daca timpul s-ar da inapoi nu? Insa ar fi mai usor pentru ceilalti.
Am sa inchid ochii si am sa dorm, am sa visez la o zi mai fericita, am sa plutesc pe norii de plus care erau odata numai ai mei. Am sa stau departe de lumea reala.
Vid, tunele intunecate, pasaje inguste, aer mult prea putin, asta ma intampina atunci cand reusesc sa inchid ochii. Simt cum ma sufoc, cum inima imi palpiteaza, cum se zbate ca o pasare ce stie ca va inceta sa mai zboare in curand. Imi simt plamanii ca niste pungi de plastic gaurite prin care suiera vantul. Mi-e rau, si imi simt capul greu.
Probabil ca e cineva langa mine, atingandu-ma cautand ultimele ramasite de viata. As vrea sa pot striga ca sunt inca aici, ca inca traiesc, insa gatul meu congestionat nu imi da voie sa scot sunete articulate. Creierul meu nu mai functioneaza calumea. Tot ce pot spune sunt niste galgaituri de moarte, si simt cum imi tremura corpul. Mi-e din ce in ce mai frig, insa nu ma pot plange. Sper doar sa se termine.
Intr-o clipa, nu stiu cum, totul inceteaza sa se miste. Probabil ca am lesinat din cauza durerii, desi creierul meu nu a inregistrat nici una, sau aproape nici una. Ma furnica tot corpul, si tot ce vad e vidul negru care ma inghite.
Stau si astept.
Stau si astept.
Compun frazele pentru urmatorul capitol fara sa imi dau seama ca in exteriorul mintii mele doctorii probabil ca se agita disperati sa imi salveze viata. Simt ca sunt tras inapoi in lumea pe care vreau cu disperare sa o parasesc. Nu vreau sa pasesc din nou in lumina vivace a realitatii, nu vreau sa simt din nou dintii societatii pe pielea mea, rozand incet la sufletul meu searbad de orice sentiment. Vreau sa fug si nu reusesc. Ma agat de lumea aceea neagra care ma inconjoara, dar degetele mele luneca in curand, iar eu sunt smuls din acea parte a mintii mele care imi place cel mai tare.
Totusi, nu pot deschide ochii. Injur de mama focului tot ce prind, crezand ca am stat inconstient numai cateva secunde poate minute, plimbandu-ma pe carari pietruite haotic. Insa nu e asa!
Aveam sa descopar in curand ca ceea ce mie mi s-a parut a fi doar cateva secunde au fost in realitate zile intregi. Aveam sa descopar planul lui Dumnezeu in legatura cu viata mea. Si ma voi zbate din nou in lanturile care mi-au fost puse inca de la nastere. Oare voi dori sa plec din nou in lumea mea? Voi dori sa imi amintesc de durerea pe care am suferit-o pana acum?
Nu stiu! Acum simt doar briza usoara care sufla in camera unde am fost abandonat. Nu vad si nu aud nimic! Oare e de bine?

cap 3.



“In a time of need only few can see what's wrong
millions tend to crawl but only those who choose can make it through this all,
only few can sing like lions 'cause we sing until we're gone
and we've got each others backs until we're back where we belong,
a woman held my shield and through the battle we did wrong,
a man who taught me wisdom through the static we recall,
and maybe when we' re gone our names will echo through the stars,
every start's got it's ending even when we've learned to rise above it all,

These lies are leading me astray its too much for me to stay
I don't wanna live this destiny it goes on endlessly”
– ‘This love this hate”-Hollywood Undead


’Ma simt obligat sa imi fac o mica descriere, caci altfel nimeni nu va stii cum arat. Dar nu numai fizic ci si moral, caci un om nu e facut numai din carne si oase.
Sunt ... ciudat. Nu am reusit niciodata sa ma analizez calumea, desi, sarmana mea sora imi spunea mereu ca nu sunt normal. Heh, asta stiu! In rest? Nu ma implic sufleteste in nimic, si mie sila de lumea asta mai presus de toate. Sunt detasat chiar si fata de ceea ce mi se intampla mie, caci stiu ca daca ar fi sa imi pese, nu m-as vedea decat pe mine si starea jalnica in care am ajuns, si nu vreau asta. Vreau sa traiesc, chiar daca sunt inchis in propria mea cochilie de sticla si ma uit la lume fara sa o pot atinge direct.
Ca fizic? Sunt usor roscat, desi parul meu tuns scurt si tepos e mai mult saten. Nu inteleg de unde mostenesc aceasta culoare dubioasa mai ales ca nici mama, nici sora mea, nici fratele meu nu sunt sateni sau roscati. Poate ca de la tata, insa nu vreau sa ma gandesc acum la el.
Am niste ochi negri care se pare ca atrag foarte repede damele, desi sunt si am fost total dezinteresat fata de ele. Nu ca nu mi-ar placea si ca nu as vrea sa am pe cineva, insa toate sunt superficiale si nu tin decat la fizic si atat. Nu am gasit nici una care sa fie interesata de ceea ce gandesc, de ceea ce simt. Nu vreau sa fiu dezamagit iar si iar.
Sunt inalt si am o constitutie atletica desi nu am practicat niciodata un sport pentru performanta. Cei drept am cateva medalii de aur la inot si vreo doua de argint la tenis, plus un trofeu mai ciudat la baschet. In rest, am incercat de toate, insa nici un sport nu s-a lipit de sufletul meu asa ca m-am lasat de ele.
In rest nu prea am ce sa spun despre mine. Nu imi place foarte tare cum arat, si ...’ insa restul gandurilor si imaginilor ii fugira din minte cand visul si monologul lui interior se termina brusc.
Poate ca voise sa mai precizeze vreo doua lucruri despre persoana lui foarte complicata si nestatornica, insa socul electric care ii cutremura corpul il readuse la realitate. Il impinse brutal catre realitate, in timp ce corpul lui pe jumatate imobil se ridica de pe pat.
I se oprise inima, insa, afla in acea lume mirifica desi intunecata, nu realizase, si incercase cu disperare sa se intoarca la ea.
Era ciudat ca supravietuise, mai ales ca ranile lui erau foarte serioase si era asteptat ca el sa moara din clipa in clipa. Atat mama cat si sora lui murisera la numai cateva clipe dupa accident. Trecusera doua saptamani decand fusese adus in acest spital, iar el incercase sa isi faca ordine in ganduri si amintiri, fara sa ii pese de starea lui fizica. Nu ii venea totusi sa creada ca inca respira, in ciuda durerilor insuportabile din partea de jos a corpului. Spatele lui era prins intr-un fel de chingi si nu se putea misca. Ca sa nu mai spun ca nu isi simtea deloc picioarele.
Cateodata, noaptea, incerca sa isi inabuse tipetele de durere si gemetele, ascunzandu-si lacrimile de disperare cand vreo asistenta se apropia de el. Ii era rusine, desi nu intelegea nici el prea bine de ce se simtea in acest fel.
Acum se uita apatic la tavanul alb al camerei sale extrem de simple si intunecoase. Nu voise sa simta caldura soarelui decand isi revenise din coma. Nu voise sa i se reaminteasca constant ca participase la distrugerea ultimului lucru care il tinuse in viata atatia ani. Isi pleca privirea pe incheieturile lui unde niste cicatrici monstruoase serpuiau de-a lungul pielii, inflorind grotesc pe bratele lui. Unele erau destul de proaspete, insa atat de urate incat nu iti venea sa te uiti la mainile lui.
Ofta, poate ca daca ar fi reusit sa isi ia viata acum doua luni nimic nu s-ar fi intamplat, iar Annabelle si propria lui mama ar fi trait.
’ Insa m-au oprit. Ma strigasera la masa, si cum eu nu raspund, au venit sa imi zica personal. Au batut la usa, si Anna a strigat la mine, insa eu eram prea somnoros ca sa ii pot zice. Eram atat de transfixiat privind cum sangele meu coloreaza covorul odata alb incat nu mai auzeam nimic. Imi era atat de somn, dar si frig, insa nu imi pasa. Tocmai aflasem ca mama avea cancer.... Nu cred ca... Da! Avusese un impact atat de puternic asuprea mea incat am crezut ca voi muri pe loc, insa eram prea rezistent. Am incercat sa fiu nepasator cand mi-a dat vestea apoi am fugit la mine in camera, fara sa privesc in urma. Simteam ca inima imi va exploda de durere, insa ... Parca nu voiam sa se sfarseasca asa... Asa ca... pana la urma am apucat una din lamele de pe birou –tot timpu tineam una la indemana, desi Anna incercase mereu sa ma desparta de obiecte de acest gen; stia ca imi faceam rau cu ele – si am apasat pe incheietura. De aici si situatia mea... Insa.. S-au panicat cand nu m-au auzit injurand si blestemand ca sunt deranjat, asa ca au batut si mai tare, in timp ce eu mi-am mutat privirea pe fereastra si am privit luna. Era albastra !
Apoi, am auzit cum cineva se izbeste in usa, insa nu intelegeam ce urla acea persoana. Cred ca era Anna... Numai ea stia ca puteam sa incerc sa imi iau viata in orice moment. Probabil ca urla la mama sa sune mai repede la spital dupa o ambulanta, insa nu stiu precis. Tin minte cum se estompau culorile, cum totul devenea mai negru si mai tremurat. Nu mai intelegeam nimic din ce se intampla in jurul meu. Tot ce puteam face e sa privesc luna mea albastra si sa ma minunez.
Cred ca la un moment dat Anna a reusit sa deschida usa, si ca s-a repezit la mine. Imi dadea palme paremise, insa eu nu mai simteam mare lucru, asa ca doar m-am uitat la ea. Aveam lacrimi pe obraji si parca ma implora sa nu le parasesc, ca au nevoie de mine. Aveam nevoie de bani nu de mine- tin minte ca asta am gandit atunci, probabil ultimul gand lucid.
Apoi totul a devenit negru. Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc e o camera alba, luminata usor din exterior. Mainile imi ardeau, iar gatul imi era uscat- cred ca asta ma trezise, setea mea nepotolita.
De atunci... atunci a fost ultima mea incercare.... Cred! Probabil ca mai incercasem odata sa imi iau viata, cu somnifere, caci prea ma dureau mainile ca sa mai am suficient curaj sa imi desfac cusaturile grosolane care imi brazdau incheieturile. Off....’ isi depana o parte din amintiri Seth, inchizand ochii in timp ce lacrimi amare ii curgeau pe obraji, stralucind slab in lumina firava care intra in camera.
Ii venea sa vomite, insa nu dorea ca cineva sa il vada asa. Nu mai voia nimic.
Totusi, o pofta nebuna il apuca : voia sa scrie, voia sa isi reverse pasul printr-un personaj. Umbrele Trecutului era doar un proiect in momentul de fata, insa avea cel purtin o suta de pagini scrise. Se intreba ce vor zice fanii cand iubitul lui personaj principal va disparea inghitit de valurile durerii. Oare va reusi sa iasa la suprafata, inotand impotriva curentului, sau va fi salvat de cineva? In momentul de fata tot ce voia era sa isi scrie durerea, sa o cante, sa o arate la lume printr-un ambalaj mai frumos, sa o prezinte cititorilor sai fara sa le zica precis ca el chiar simte acea durere.
Asa erau toate cartile lui: pline de durere si suferinta, foarte putina bucurie, desi stia ca trebuia sa fie si ceva ‘roz’ ca sa eclipseze toate lucrurile negative pe care le pusese acolo. Si chiar existau oameni care sa citeasca, oameni care ii cumparau acele povestioare si ii acordau premii. Pana acum, trei din cele patru romane, tinand cont ca ultimul era inca in dezvolare, devenisera best seller-uri. Era ceva nemai intalnit in aceasta lume complicata a scriitorilor. Era cel mai tanar si cel mai de succes scriitor de pana acum. Insa lui nu ii pasa... nu voia faima, voia doar sa se descarce prin cartile lui, sa spuna niste povesti inspirate din realitate.
-Domnule .... Domnule Pathfinder! Vreti sa va aduc ceva? o voce feminina il scoase pentru un moment din gandurile sale negre.
Intorcand capul, Seth se uita numai o clipa la fata care intrase in camera si socul ii oprira cuvintele in gat. Semana perfect cu sora lui mai mare Annabelle! Aceeasi ochi albastri, aceleasi cosite aramii, acelasi corp perfect si voluptos. Exact ca Anna! Insa.... clipind de trei ori, Seth simti cum inima lui incepe sa pulseze dureros : nu era Anna. Anna nu zambea niciodata asa, Anna nu ar fi uitat sa poarte lantul de la el, si nici bratara de la mama lor. Nu era Anna caci ea ar fi avut acel foc al pasiunii, acel foc de neinduplecat pe care orice Pathfinder il acea. Insa era ciudat cat de mult semanau. Probabil ca aceasta fiinta era excesiv de dulce cu pacientii, insa in rest era la fel de usuratica cum sunt acele prostituate pe care le gasesti la fiecare colt de strada mai intunecat. Atat de opusa surorii sale mai mari.
’Si cand te gandesti ca Anna era mai mare ca mine cu doar doi ani...... Ziua ei trebuia sa fie peste doar trei saptamani insa eu i-am rapit bucuria asta...’ se mustra mai aprig Seth, fluturand din mana, in timp ce asistenta cea draguta pleca cu un suras gales pe buze.
Oftand, baiatul isi tranti capul de perna pe care se sprijinea, si continua sa se uite la perdeaua trasa, sperand ca noaptea avea sa se lase curand.
Isi trecu degetele prin parul scurt si aramiu, in timp ce ochii lui verzi-albastrui se mai inchisera o nuanta din cauza durerilor multiple. Iar il durea spatele!
Ca tot veni vorba, doctorul ii spusese ca avea sa ii faca niste operatii de reparare a coloanei si a picioarelor a caror ligamente fusesera sfasiate in timpul accidentului. Insa il avertizase ca va fi extrem de dureros si ca ii va trebui destul de mult timp sa se intremeze. Nu ii pasase, caci stia ce era durerea de la o varsta cat se poate de frageda.
Avea nevoie de o tigara in momentul de fata, insa nu ii va da nimeni.
Ofta, si isi inchise ochi, incercand sa inlature cosmarul care il pandea si sa poata dormi macar cinci minute. Era foarte extenuat!

Uhm pai am citit acest fic din curiozitate si pentru a-ti afla performanta de a scrie , desi nu este genul meu de poveste.
Hm vad ca descriere ai (evita totusi cuvantul "calumea" , l-ai folosit de cateva ori , insa la felul in care descrii nu mi se pare ca se potriveste , incearca sa-l inlocui cu alt cuvant) , cu gramatica nu cred ca sunt probleme(sau imi e prea lene sa observ) , iar greseli de tastare nu prea am observat decat vreo 2.
Sincer mi se pare totul prea negativ si nu stiu , pare usor ireal ca tot raul sa se abata asupra cuiva , cel putin asa consider eu.Ma rog deja imi fac o idee cam ce ar urma , ceva gen intalneste pe cineva la care incepe sa tine?
Well momentan nu ma pot pronunta prea mult in legatura povesti , caci e doar inceputul si actiunea nu se desfasoara inca.

Pff era sa uit , nu vad rostul citatelor de la inceputul capitolului , in special pentru ca sunt in limba engleza , daca erau in romana , da mergeau , dar e nasol sa amesteci romana cu engleza , mai bine ai renunta la aceste citate sau le-ai inlocui cu citate in romana.

Well cam asta ar fi prima mea impresie , succes in continuare la scris!